Caricatură trimisă de la Vaslui la AMPRENTA DE ONEȘTI de Nicolae Viziteu -Neve, câștigător a numeroase premii la concursurile umoristice… și autor al aforismelor: ”Iubiți-vă fără măsură, dar nu uitați de empatie și toleranță – timpul nu iartă!”; ” Să nu uitați să fiți mai întâi de toate – oameni cu <<O>> mare!”
BIBLIOTECA DE PROZĂ
Se adunaseră peste noapte, în fața butoiului gol de vin, o mulțime de cam șaptezeci de oi zgribulite, ațintindu-și moacele tâmpe către cel cocoțat deasupra. Câinele ciobănesc asculta tolănit pe o parte plânsetele turmei, cu o ureche ridicată în aer și ochiul stâng închis. Era un dulău mare și frumos, cu blană nisipie și privire de înțelept. „Vă aud, doamnelor”, rostea din când în când, ridicând conciliator o labă și apoi căscând de i se rupeau fălcile. „Vă aud și vă înțeleg, și mi se rupe inima, să mă credeți pe cuvânt.” Potaia servise drept protector turmei vreme de aproape zece ani, însă începuse să îmbătrânească, urmând să-i fie dat de către cioban dreptul de pensionare la gura sobei. Acum, însă, oile începuseră să se teamă de ce avea să se întâmple cu ele în lipsa gardianului lor, și așa cam leneș de felul său. „Dar domnule”, protestau mioarele panicate, „ce-o să facem dacă dă lupul peste noi? Chiar deunăzi, dumnealui s-a strecurat prin gardul vecinelor noastre mai de la vale și a umplut iarba de sânge. Au luptat vajnic câinii lor, și numai datorită lor a supraviețuit turma. Noi ce-o să ne facem fără dumneavoastră?” „Ei,” a rostit cu lehamite dulăul. „Rămâneți calme, doamnele mele. N-are ce căuta lupul aici când ciobanul e de veghe. Cele mai de la vale nu-s ale lui. Ciobanul are carabină în spate și baltag la șold. Are grijă de noi toți. Fiți pe pace, căci veți avea șansa să vă alegeți voi înșivă noul paznic.” „Dar cine? Dar cine?”, a început să scandeze deznădăjduită mulțimea. Câinele a făcut cuiva un semn cu laba și a plecat capul, începând să sforăie.
Pe spinarea potăii adormite a urcat un popândău cu obraji rotunzi și ochi ca mărgelele, purtând ochelari înguști și o cravată roșie. Era chiar aghiotantul paznicului, un mamifer a cărui virtute dominantă era tocmai natura sa neremarcabilă. Zâmbea mieros, legănându-și capul dintr-o parte în cealaltă. „Doamnele mele, chestiunea despre care vorbim astăzi este una foarte importantă. Din poziția pe care o am, e musai să vă spun că numai prin mine, cel care cunoaște căile la felul în care se poate asigura siguranța turmei, fiind în deplin și direct contact cu pârghiile puterii, se poate face ceva pentru binele nostru, al tuturor. Se vor face sporiri la nivelul troacei și se va ajusta corespunzător alocarea ovăzului pe termen de două luni, conform situației noastre economice actuale. O să vorbesc personal cu toți băieții de bun simț din departamentul poienii și cel al bălții pe care îi cunosc, și credeți-mă că nu sunt puțini. O să am grijă de oile bătrâne, rămase fără dinți, și o să-i pun pe cai să mestece înainte tot ce vor mânca ele…” Între mioarele mai în vârstă a erupt un mic val de entuziasm, iar în timp ce popândăul trăgea aer în piept ca să continue, lângă el, ca ieșit din neant, a sărit un brotac cu gușă umflată, purtând pe cap o mică medalie de bronz. „Ăăăăă… Hai să fim serioși, domn popândău, vorbiți dumneavoastră despre cum aveți contact direct cu pârghiile puterii… Ăă… Dar dumneavoastră știți ce înseamnă să te lupți cu lupul? Mă îndoiesc. Eu am stat și am privit cu mare atenție din smârcul meu cum l-au alungat câinii din vale. L-au alergat până la marginea pădurii, unde diavolul a dispărut în întuneric. Ăăăăă… De stres, am făcut o aritmie. Vedeți dumneavoastră, pentru asemenea izbânzi mi-au dat mie medalia asta, nu pentru calculat indicii tărâțelor. Sunt practic un expert în tot ce înseamnă războiul modern, de la tacticile de gherilă la asediile tradiționale. De un amfibian cu sânge fierbinte aveți nevoie, nu de rozătoare cu relații.”
Intrând unduitor în scenă, la picioarele câinelui s-a așezat eruditul motan, un domn curat și frumos mirositor. Blana încă îi era călduță, căci dormise sub pătura ciobanului. „Cine ar putea fi, dar, mai potrivit decât mine”, a zis, „cel care mă frec cu obrajii de mânerul baltagului stăpânului când vine acasă? Eu, care m-am cuibărit an de an la gura sobei și am văzut cu ochii mei cum încarcă carabina. Eu, care știu și de câte ori se duce la baie noaptea. Știu atât de multe lucruri încât nici nu mi-e permis să vi le spun pe toate, din motive de securitate. Eu nu sunt o jivină de câmp ca puricoșii ăștia doi. Sunt un politician de rasă și nu dorm în bârlog.” „Taci, tu, cotarlă, că te cunosc eu pe tine”, a râs popândăul. „Înainte să te ia ciobanul la el îi șterpeleai fără obraz puii de găină, așa cum o făceam și noi! Ai mâncat la masă cu rozătoarele și ți-a picat bine!”
Pupăza s-a așezat scuturându-se pe o cracă, deasupra tuturor, și a râs ascuțit. „Vai, dar mult vă mai place să-i criticați pe ceilalți! În poiana noastră e loc pentru toți. E loc pentru oi și pentru câini, pentru popândăi, pentru brotaci și chiar pentru motani! Fiecare crede ce dorește! Fiecare crede ce dorește!” „Dar lupul?” a protestat un berbecuț. „Pentru lupi e loc?” „Liniște, bă, pramatie”, s-a stropșit o oaie mai bătrână, „că nici cu lupul n-a fost întotdeauna rău. Ba chiar era mai bine când n-aveam cioban, zic eu. Mai mânca lupul pe una, pe alta, dar nu ne mulgea nimeni. Nu fura nimeni laptele de la gurile copiilor noștri, ca să facă cașcaval. Eram oi suverane pe vremea aia. Oi mândre.”
„Ce-am fost și ce suntem!”, a urlat șacalul din mijlocul turmei, făcând câteva mioare mai deștepte să se fâstâcească. „Nu sunt cu lupul, doamnele mele, vă dați seama, dar așa nu se mai poate! Ce am ajuns, surate? Sclave la doi stăpâni! Întâi la cioban și apoi la câine, care îi bolborosește comenzile ca o moară stricată! Care ne corupe și ne domesticește mieii! Măcar lupul crede, așa cum credeam și noi odată, în legile vechi, în constituția naturii! Le mănâncă pe acelea pe care le prinde și pe restul le lasă libere! Știți ce zic eu, dragi compatrioate? Câinii noștri au câte ceva de învățat de la lup!” „Trăiască lupul!”, a zbierat o curcă grasă, lovind cu ciocul în butoiul de vin și făcând așchiile să zboare. „Moarte ciobanului, trăiască lupul! Până aici!” Oile mai tinere au scuturat din cap, încercând să se opună curentului mult mai pasional al celor în vârstă. „Ce semeni a lup, șacalule!”, urlau ele cu disperare, fiind însă în mod inevitabil acoperite de vacarm. Îngrozit, popândăul a dispărut cât ai clipi într-o văgăună. Brotacul a privit chiorâș mulțimea revoltată, a slobozit un salut militar într-o doară și a început să țopăie cât de repede posibil către iazul din apropiere. Motanul, zbârlit tot, s-a întors revoltat cu fundul la cei adunați și a pornit țanțoș către casa stăpânului său, în timp ce pupăza dispărea în văzduh. „OMORÂȚI CIOBANUL! TRĂIASCĂ LUPUL!”, urlau oile, scurmând pământul cu copitele, iar câinele dormea trântit pe butoiul său de vin. Proză de Matei M. Szörényi (n. 19 septembrie 2005, București), student al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Secția Istorie