Basarabia este  îndoliată: marele scriitor Vladimir Beșleagă a încetat  marți din viață, la 93 ani… Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu a declarat zi de doliu național ziua în care  acest titan al literaturii  va fi condus pe ultimul drum.  „Maestrul și-a ascuns seninul ochilor și zâmbetul enigmatic, dar ne-a lăsat moștenire o bogată operă literară, multă căldură și bunătate, o înțelepciune blândă și îndemnul să ne păstrăm spiritul liber și demn chiar și în vremi cumplite”, a  menționat Maia Sandu într-un comunicat.

În aceste momente triste prezentăm  mai multe aprecieri  semnate  de  Doctor în filologie Nadejda IVANOV (de la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” din Chișinău), asupra volumului ”Jurnal de vise”, scris de Vladimir Beșleagă.

Un ”jurnal de vise” reprezintă o călătorie inițiatică în forul cel mai intim și mai tainic al ființei umane. În el sunt proiectate conflictele interioare în imagini simbolice într-o formă haotică, dar care, fiind încadrate într-un sistem de interpretare literar-arhetipală, pot contura o umbră a ceea ce este ființa cea mai adâncă a scriitorului și să transgresăm spre partea „nevăzută”, spre matricea originară a operei sale literare. Deja în ”Jurnalul 1986–1988”, publicat în 2002, Vladimir Beșleagă anunță nevoia unei priviri introspective asupra ființei, în scopul dezlegării celui mai mare mister asupra propriei existențe („30. IX.1988. Acum văd că a te cufunda în tine este de-o mie de ori mai anevoios, dar și mai de mare trebuință decât a te agăța de lucrurile din afară. Și omul anume asta face toată viața: se agață de lucruri…”  Acest gând nu prezintă o noutate întrucât Vladimir Beșleagă este unul dintre puținii scriitori basarabeni din literatura română care a pus accent pe trăirile și stările lăuntrice ale personajelor sale. Protagoniștii acestui scriitor se vor salva adesea de teroarea și ororile regimului comunist prin deschiderea în lungi monologuri interioare. Sufletul lor, de obicei „zăvorât” în profunzimi opace, se dezlănțuie în formule interogative aproape de cele ale visului. În spatele unor întâmplări confuze și ale unor fapte ambigue se ascunde un destin tragic, o istorie impresionantă, un imaginar în care se întrevede destinul propriului popor cu care personajele se identifică. În tonalitățile contorsionate ale monologului interior rezonează miile de voci arhetipale, care, în mod firesc, după cum spune Jung, „dezleagă în noi toate acele forțe ajutătoare care i-au îngăduit omenirii din toate timpurile să se salveze din toate primejdiile și să supraviețuiască chiar și nopțile cele mai lungi” .

Vladimir Beșleagă recurge la această modalitate artistică de exprimare a valorilor cultului strămoșilor, pentru că ele reprezintă, în contextul dat, singura soluție viabilă de consolidare a ființei scindate. În urma fracturărilor sistematice de către regimul comunist a identității umane și naționale, reconfigurarea într-un tot unitar e posibilă doar prin recursul la imaginile și suferințele înaintașilor. Aceștia, la Vladimir Beșleagă, transpar litanic, într-o obsesie a memoriei, regăsită și în recenta sa apariție editorială ”Casa. Mama. Pământul: lacrimi, litanie, incantații” (2019): „Vreau să cunosc toată viața Ta, vreau să cunosc viața buneilor. Ei îmi bântuie visele… Ei trăiesc mai departe în sufletul meu… Ei vin și mă întreabă: «Ce faci tu, nepoate? Cum trăiești? Nu ne-ai uitat?» (…) Zic : «Nu, nu v-am uitat. Chiar dacă nu mi-a fost dat să Vă cunosc de-adevăratelea»” . Creația literară reprezintă cronotopul reîntâlnirilor dintre generații, al dialogului vocilor diferitelor vremuri, stabilind un raport de continuitate în timp prin dăinuirea întregului arsenal de reprezentări istorico-simbolice, conferind personajelor legitimitate identitară. „Mintea noastră, scrie Carl Gustav Jung, este rezultatul muncii de mii sau de milioane de ani. (…) Cu fiecare cuvânt atingem, cum se spune, o fibră istorică în semenii noștri și, prin urmare, fiecare cuvânt pe care îl rostim face să vibreze acea coardă în celelalte ființe ori de câte ori vorbim aceeași limbă”

Jurnalul ”Vise de noapte și zi (jurnal ante- anti- octogenat)” 1 , ținut în perioada 2008–2010, reprezintă o altă fațetă a aceleiași metode-program de a percepe starea lucrurilor de către Vladimir Beșleagă. De data aceasta privirea se îndreptată spre spațiul oniric al ființei. Romancierul și-a propus să înregistreze cele mai tulburătoare vise, fără pretenția să fie cândva prezentate publicului larg, intuind, probabil, că exercițiul său scriptic poate scoate la lumina zilei frământări, obsesii, amintiri refulate, imagini recurente din opacitatea memoriei și adâncimile inconștientului. Uitarea a oferit dintotdeauna omului pacea și echilibrul între eul conștient și latenta obscuritate a ființei transcendente. „Visul este doar o relatare a stării de fapt ” De aceea prioritară în creație este percepția intuitivă pentru a găsi semnificația a ceea ce trăiește visătorul în fantasme. Visul nu este rațional, prestabilit, el nu continuă întotdeauna, după cum susține Freud în onirologia sa reducționistă, starea de veghe și reprezentările aflate în conștiința individului. Visul, atenționează Jung, trebuie „tratat nuanțat, ca o operă de artă, nu logic sau rațional… Visele sunt produsul artei creatoare a naturii, astfel încât trebuie să ne ridicăm la nivelul ei când încercăm să le interpretăm” . Astfel, consemnarea viselor din ”Jurnalul…” lui Beșleagă seamănă cu un drum inițiatic spre propria ființă, spre iraționalul ei, acolo unde nimic nu se supune legilor eului empiric și nimeni nu poate opri vârtejul caleidoscopic al imaginilor declanșate. Acestea ba îl înalță pe cel ce visează pe culmile unei beatitudini paradisiace, ba, altădată, îl sfâșie în mii de fragmente care trimit la stările aoristice de suferință, cum ar fi, spre exemplu, îmbolnăvirea subită a feciorului Sandu ori dispariția acestuia din itinerarul lor comun. Visul, astfel, reprezintă un dialog interiorizat al ființei situate între cele două lumi: a prezentului și a trecutului. În acest punct omul se poate reîntâlni cu imaginea celui care n-a devenit sau cu cel de la care, în itinerarul său existențial deloc facil și simplist, a deviat și pentru care regăsirea sporadică a celor dragi – mama, tata, fiul – induce un sentiment de reconfortare a sinelui scindat. Sarcina hermeneutului de vise rezidă, așadar, în receptarea limbajului oniric, în deslușirea „emoțiilor din imagini” și a imaginilor „dincolo de emoții” (Jung).

„Omul integral, menționează Eliade, cunoaște și alte situații, pe lângă condiția lui istorică, precum starea de vis ori de reverie sau de melancolie și de detașare ori de încântare estetică sau de evadare etc. – nici una dintre ele nefiind «istorică», deși toate sunt la fel de autentice și de importante pentru existența umană ca și situația ei istorică” . Imaginile recurente grefate în memorie încorporează eul oniric în dimensiunea sa mitică, în copilăria eternă din satul natal. Satul cu atributele lui inerente, ca ”axis mundi” al lui Vladimir Beșleagă, apare în visele sale în cele mai diverse contexte. În unele sufletul satului, identificat cu eul ce visează, se află sub semnul amenințării, e pândit de cruzimea lumii de dincolo de hotarele sale. În aceste stări onirice recunoaștem experiențele traumatizante ale copilului Vladimir Beșleagă din timpul războiului: „vis neliniștit, apăsător, amenințător… se făcea că eram acasă, în sat… o noapte grea… cer noros… fără lună… dar plin de zgomote suspecte… zbor hoțești de avioane… huruit camuflat în cer și-n pământ… se întâmplă ceva… vine ceva asupra noastră! asupra satului!. oamenii îngrijorați… oamenii agitați… parcă mulți, dar nu se vede nimeni, numai noi, cei din casa noastră, eu… ca și cum eu aș fi fost sufletul și ființa întregului sat… ceilalți doar se subînțelegeau… și așa ore la rând… iată-i miezul nopții… iată-i trecut… iată-i ora 2, iată 3… 4… tensiunea tot crește… zgomotele durează… huruit în cer şi huruit pe pământ… – Ne-or ocupa! ne ocupă!”. (Vladimir Beșleagă).

De menționat  că divinul, despre care am amintit mai sus, nu înfățișează paradisul adamic, al păcii, al armoniei, al iubirii, ci provoacă angoase, stări de groază, de panică. Suferințele interioare n-au dispărut niciodată, cu timpul au fost doar camuflate, alteori, reprimate. Visele însă le-au reactualizat în imagini-simboluri infinit mai grăitoare și cu mult mai periculoase decât orice mărturie. „Visele mele sunt limba sufletului”, mărturisește Jung în celebra sa Cartea Roșie, ele prilejuiesc varii călătorii prin labirintul inconștientului personal și colectiv. Satul, ca simbol și spațiu generic al identității individuale și culturale, al echilibrului cosmic și al celui interior, reprezintă Sinele cu axele sale ontologice – arhetipurile vieții: casa, mama, tata etc. În vis, Vladimir Beșleagă simte o pornire irezistibilă de a proteja temeiurile Sinelui, generatorul plenitudinii lumii și al eului. Impulsul său oniric este, prin refracție, o proiecție a universului străbunilor, un imbold compensator al vocii sale, ca într-o observație generală a lui Gaston Bachelard: „ținutul natal nu este atât o întindere, cât o materie; este un granit sau un pământ, un vânt sau o uscăciune, o apă sau o lumină. Ne materializăm reveriile în el: prin el visul nostru își capătă adevărata substanță: lui îi cerem culoarea noastră fundamentală” .

Forțele protectoare ale lumii lăuntrice se vor proiecta în unul dintre visele sale pe imaginea tatălui care ucide cu o brutalitate înfiorătoare un neamț: „se făcea că eram la deal de casă, la Mălăiești, între casă și căsoaie, acolo unde-i acuma anexa… cineva mai în fund dădea cu un par mare, în cineva culcat la pământ… eu vin și când văd ce se întâmplă, întreb, cu spaimă: – Ce faci? De ce-l bați? Bărbatul cu parul în mână îmi răspunde: – L-am ajutat să… moară… Deci, îl bătea pe acela culcat la pământ ca să poată… muri… Bărbatul nu era altcineva decât tatăl meu… Iar cel căzut la pământ un soldat german, se vedea după uniformă… or, acesta era rănit, fărâmat de cineva/ceva, se chinuia şi… tată-meu l-a ajutat să moară…” (Vladimir Beșleagă). Momentul „tată-meu l-a ajutat să moară” sugerează nevoia psiho-emoțională a eului de a se elibera de dramele generate de atrocitățile suportate în copilărie. Stările alarmante de primejdie, care își găsesc expresia onirică în invazia violentă a apei, în prezența terorizantă a soldaților, face anevoios procesul de individuație a eului. Din această cauză, în alte vise el va continua sisific traseul devenirii, încercând să se elibereze de tenebrele ființei sale.

Nucleul ființei copilului din vis e scindat între făptura mamei ocrotitoare și tatăl ca identitate a răului distructiv. E o sfâșiere dramatică în propria energie spirituală care recidivează, în somn, ca o revenire karmică la o culpă a supliciului originar. Unica soluție constituie împăcarea celor doi poli opuși ai ființei în imaginea mamei și a tatălui, într-o fuziune a elementelor antinomice potrivit modelului filosofic taoist al cuplului yin-yang. Firește, satul este și locul marilor aspirații, al dragostei, al sărbătorii și al căutărilor/așteptărilor miracolului. De-a lungul jurnalului regăsim visuri în care eul oniric trăiește experiențe feerice, aflându-i pe ambii părinți acasă, descoperind-o pe mama în pace deplină sau întâlnind o entitate feminină misterioasă în sânul naturii. Uneori acest topos oniric amintește mai mult de unul mitic, sărbătoresc, integrator, reconfortant, ca o primenire interioară: „… se făcea că mergeam pe Ulița Noastră… dar era foarte în pantă… ajung la Iustin Crainicul – pâraie curg de sus la vale, o Apă limpede, curată… îmi zic: s-ar putea pune aici niște minuscule stații hidroelectrice… înaintez… ajung la casa vecinei mele din copilărie – Natașa… cobor mai jos… Râpa curge mare… îmi vine chef de scaldă… Ce minune! atâta apă… limpede, curată, răcoroasă… apare și o fată… o nevastă… dintre vecine… nu pot s-o identific, dar e cunoscută… tot atunci văd o luntre frumoasă… și – apare ideea de a ne plimba cu luntrea… da, în doi!.. numai m-am gândit, m-am văzut vâslind pe apă la vale, da, împreună cu fata/nevasta aceea… iar Râpa noastră șerpuiește frumos… sălcii pletoase pe mal… și cum pluteam la vale, vedeam copii, adulți scăldându-se şi ei, îi ocoleam, ne salută bucuroși… parcă am fi un vapor, nu o simplă luntre/barcă…” (idem). Sunt reprezentări imaculate, venind din profunzimile cele mai ascunse ale ființei umane, e cronotopul numinos care generează trăiri mult mai puternice decât o pasiune reală, întrucât sursa lor se află dincolo de conștiința și de voința eului. E momentul întâlnirii cu acea parte din interiorul nostru, care, după expresia lui Albért Beguin, „e mai mult noi înșine decât conștiința noastră”; (…) un salt „în abisurile lăuntrice, a concordanței ritmului nostru cel mai personal cu ritmul universal: cunoașterea analogică a unui Real care nu e un dat exterior” . Apa (limpede, curgătoare în visul lui Vladimir Beșleagă) transpune condiția umană în planul unei naturi onirice feerice. Plutind într-o barcă împreună cu femeia misterioasă, dar cunoscută în esența ei intimă, eul se situează în zona unor stări insolite, marcate de prospețime, sentimente de plinătate și vigoare a forțelor creatoare. Apa, precum alte imagini din vis, ne dezvăluie noi și noi semnificații.     FRAGMENTE  DIN  ARTICOLUL ”<<JURNALUL DE VISE>> AL LUI VLADIMIR BEȘLEAGĂ: PRIVIRI INTROSPECTIVE ASUPRA PROPRIEI EXISTENȚE”, PUBLICAT  DE  DOCTOR  ÎN FILOLOGIE  NADEJDA  IVANOV  ÎN REVISTA ”AKADEMOS” (2021, CHIȘINĂU)