Să ne amintim…

 

Prezentat și în ,,Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir, ținutul Bacăului, cunoscut într-un document papal și drept ,,Civitas Bacoviae”, a avut o istorie bogată datorită, în parte, drumului comercial care trecea pe la Bacău, înlesnind legăturile economice dintre locuitorii acestuia și marile centre ale Europei și chiar cu cele din Orientul  Apropiat, prin Constantinopol. Cunoașterea pe plan european a localității Bacău e dovedită printre altele și de o scrisoare papală din 15 aprilie 1400, sau de un document semnat din cancelaria domnului Moldovei, Alexandru cel Bun în 6 octombrie 1408, care îl arată ca un centru vamal pentru negustori. În secolul al XV-lea în Bacău s-a stabilit și fiul lui Ștefan cel Mare, Alexandrel, care a ridicat Curtea  Domnească și Biserica Precista. Bacăul a avut de-a lungul timpului atribuții militare și comerciale importante, fapt ce a înlesnit dezvoltarea sa atât ca centru economic important al țării, cât și pe plan cultural, personalități de prestigiu fiind originare sau legându-și numele de această zonă.

Teritoriul ce se întinde în bazinul mijlociu al râului Siret, pe cursul inferior al Bistriței și bazinul hidrografic al râului Trotuș este binecunoscut prin frumusețea locurilor, hărnicia oamenilor, dar și prin numărul mare de oameni de cultură care și-au pus amprenta pe destinul cultural al țării, prin numărul de personalități pe care le-a dat de-a lungul timpului. Fie că este vorba de științe exacte, sport sau domeniul artistic, nume de prestigiu au făcut înconjurul țării sau chiar al lumii. Marea familie Ghika, Vasile Alecsandri, George Bacovia, Tristan Tzara, Alexandru Piru, George Apostu sunt doar câteva dintre personalitățile mari a căror prezentare nu mai este necesară. Numele matematicianului Solomon Marcus, al dirijorului Ovidiu Bălan, al actorilor Radu Beligan și Olga Tudorache, al sportivilor Nadia Comăneci, Doina Melinte și Monica Roșu, al jurnalistei și scriitoarei Gabriela Adameșteanu, al istoricului și criticului Ion Frunzetti, al compozitorului Sile Dinicu, al cântăreței Loredana Groza și multe altele, vor rămâne în memoria timpului și în inimile celor care i-au cunoscut și apreciat. Artiști precum Nicu Enea, Ilie Boca, Gheorghe Velea, Ion Burdujoc, Ion Diaconescu, Salomeea Velea, Didina Solomon, Petru Pinca, Cristian Bandi, Mihai Chiuaru, Dany Zărnescu, Magda Cârneci, ca să amintim doar pe câțiva într-o ordine aleatoare, ne îndreptățesc să considerăm acest colț de țară ca fiind unul de excepție, în care talentul și pasiunea au dat naștere unor valori care au marcat fundamental domeniul artistic.

În acest mediu cultural și artistic efervescent tânărul Ghiță Mocanu avea să pornească pe drumul anevoios al afirmării artistice. Personalitatea lui Ghiță Mocanu s-a manifestat pe diverse planuri, el fiind nu numai dascăl, pictor, eseist, dar și creator de talente, formator de destine din rândul micilor discipoli pe care i-a îndrumat și propulsat în cadrul Cercului de desen ,,Ion Diaconescu”. În urma sa a lăsat pe lângă lucrări personale de o mare sensibilitate, în peniță, tuș, cărbune, acuarelă sau ulei și picturi murale lucrate în diverse locuri din țară, executată de elevii săi sub o atentă îndrumare. Expozițiile sale personale deschise în Onești, Bacău, Iași, Suceava, Reșița, Slănic-Moldova, Piatra Neamț, Satu Mare sau București, cele din Germania sau Italia, numeroasele premii obținute personal sau împreună cu elevii săi, dovedesc o personalitate complexă care nu a făcut rabat la calitate și s-a implicat cu pasiune și profesionalism în viața culturală locală și națională.

Prezența vie în cadrul vieții artistice oneștene, Ghiță Mocanu a depășit cu mult granițele județului, devenind un reper în rândul artiștilor plastici prin personalitatea sa puternică și prin forța lucrărilor sale. Drumul său, curmat prea de timpuriu de un destin tragic, este drumul uneori anevoios, dar plin de pasiune și dăruire al unui OM care a reușit prin forțe proprii să atingă performanța și să marcheze iremediabil viața celor care l-au cunoscut. Destinul unui om e scris în stele, în nume, în locul unde s-a născut, în părinții care l-au zămislit. Stelele l-au înzestrat pe Ghiță Mocanu cu talent, cu pasiune și dăruire, cu toate acele calități care au făcut din el un OM deosebit. Numele de Gheorghe l-a ajutat să învingă balaurii și demonii de care fiecare are parte, însă el a făcut-o zâmbind și îmbrățișând viața cu bune și rele.

Locul în care s-a născut, satul Vâlcele din județul Bacău, și-a pus amprenta prin cunoașterea tradițiilor românești și prin apropierea de natură, predominantă în picturile sale. Părinții, Elena  și Grigore Mocanu, l-au învățat ce-i omenia, l-au iubit și l-au crescut în spiritul dragostei de oameni. Spirit mereu neliniștit, în perpetuă căutare a frumosului în toți și în toate, Ghiță Mocanu a avut șansa de a avea ca mentori profesori precum A. Secoșanu, V. Melica, N. Hilohi, care au marcat viața tânărului student la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Institutului Pedagogic București.

Dar cine a fost cu adevărat Ghiță Mocanu putem cunoaște dacă urmărim firul vieții ca om, dascăl, pictor și membru al unei comunități pe care și-a pus amprenta pentru mult timp. Fostul sat Vâlcele, apoi încorporat în Târgu-Ocna, cea mai însemnată localitate de pe Valea Trotușului timp de secole, dominând economic și cultural întreaga zonă, se bucură de o locație prielnică economiei, dar și turismului. Orașul Târgu-Ocna este adăpostit într-o adevărată potcoavă a dealurilor, străjuit din trei părți de prelungirile Munților Trotușului (masivul Nemirei în Sud și Sud Vest, Culmea Berzunțului în Vest) și dealurile subcarpatice în Nord (Prislopu, La Fundătură, La Stupină, Fetele Târgului, Butnaru). Aici a văzut lumina zilei Ghiță Mocanu, la data de 31 martie 1938 ,,într-o primăvară în murmur de flori și-n zumzet de muncă și-a deschis ochii pe copacii care-și înfingeau crengile în lumină ca să sprijine pe brațele lor cerul”. Familia sa numeroasă, compusă din patru frați și trei surori, el fiind mezinul, deținea o gospodărie mare, în care se creșteau vite, viței, porci, gâște și găini, cu zece hectare de teren, grădină și viță de vie. Mama era cea care coordona întreaga activitate a familiei, repartizând fiecăruia ce avea de făcut.

Bucuria cea mai mare a lui Gicu (așa cum era alintat), era să colinde dealurile, să mediteze ore în șir, să admire bogăția de culori, culori pe care le vedea meșteșugit combinate și de mama sa, care țesea, de surorile mai mari, care tricotau, având un atelier cu trei mașini de tricotat. Au venit apoi vremuri grele, iar părinții săi, împotrivindu-se colectivizării, au fost amenințați cu deportarea în Siberia. Tatăl a fost purtat o noapte întreagă pe câmpuri de echipele care ,,convingeau” țăranii să accepte colectivizarea, fiind nevoit, în cele din urmă, să cedeze. Au continuat lupta de supraviețuire umblând din curte în curte cu o batoză, reușind astfel șă-și asigure existența. În perioada secetei din 1946, Gicu avea 8 ani. Fratele lui Gicu își amintește cum plecau toți din sat cu trenul ,,Foamea”, să vândă lucruri din casă pentru a cumpăra un sac de grâu. Erau vremuri grele pentru toți, iar țăranii din satele Moldovei plecau în țară în căutare de lucru pentru a-și putea întreține familiile.

Educația și-a început-o la școala din sat, apoi părinții l-au trimis la Piatra Neamț pentru a urma Școala Medie Tehnică, la specializarea Hidrotehnică. În timpul reformei din  1951, s-a desființat școala, Gicu fiind în anul trei, așa încât s-a transferat la Sibiu, la Liceul ,,Gheorghe Lazăr”. Fire sensibilă, Gicu Mocanu a refuzat să urmeze o carieră tehnică de care nu se simțea atras, deși frații lui au absolvit facultăți cu profil de inginerie și părinții săi și-ar fi dorit să-l vadă și pe mezin cu o meserie ,,adevărată”. După absolvirea studiilor liceale și satisfacerea stagiului militar, între anii 1959 și 1961, a funcționat ca instructor artistic la Casa de Cultură din Târgu-Ocna. Atmosfera ce l-a însoțit din copilărie a fost una plină de culoare, îndemnându-l să încerce să își transmită emoțiile cu ajutorul penelului. S-a înscris la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Institutului Pedagogic București, unde a studiat cu A. Secoșanu, V. Melica, N. Hilohi, facultate pe care a absolvit-o în 1965.

Cu o energie dată doar de marea sa dragoste pentru penel și copii, s-a împărțit între activitățile de la catedră, de la Cercul de desen, de acasă, s-a implicat în zeci de proiecte, colaborând cu instituții de cultură din Bacău, scriind în publicațiile de specialitate, dăruindu-se trup și suflet visurilor sale. Destinul va curma această activitate laborioasă la 28 august 1993, când Ghiță Mocanu a trecut la cele veșnice în urma unui presupus accident de tren. În 1966 a primit numirea ca profesor la catedra de desen a Școlii Generale Nr. 5 din Onești, școală care azi îi poartă numele și unde, în același an, a înființat Cercul de desen ,,Ion Diaconescu”. Cercul de desen a primit o notorietate internațională prin numeroasele premii obținute de elevii săi. Acest succes se datorează modului în care știa să își apropie elevii, să îi implice în actul artistic. A pornit de la atmosfera ,,de lucru”, a pictat cu elevii săi pereții atelierului de desen al școlii cu imagini menite să le stimuleze imaginația, a elaborat un ciclu de 15 lecții povești versificate în care limbajul plastic este transmis elevilor cu ușurință, ora de desen desfășurându-se pe fundal muzical, facilitând pătrunderea în lumea culorii și asimilarea noțiunilor abstracte. La orele lui veneau și preșcolari, avându-și locul bine stabilit, pentru ca bucuria de a desena să fie percepută ca o joacă în Țara lui Cromo-Împărat. Orele neconvenționale au fost dublate de activități extrașcolare menite să completeze dezvoltarea intelectuală a copiilor prin cunoștințe diverse. Experiența începută la școala din Onești a continuat în 1979 în Iași unde, împreună cu alte cercuri de desen din țară, a inițiat și condus primul șantier național de artă plastică a copiilor, care au realizat pictură murală de pe pereții Clinicii de Stomatologie Infantilă. Succesul acestor inițiative a condus la continuarea unor astfel de acțiuni în Europa unde, în colaborare cu UNESCO și UNICEF, a organizat șantiere de artă plastică pentru copii. Astfel în 1991 organizează șantierul de artă plastică din Fontanelatto, Parma-Italia, iar în 1992 – 1993 pe cele din Bedonia, formând o tradiție în care Cercul ,,Ion Diaconescu” se face cunoscut și remarcat.

Activitatea de la catedră e completată de articolele de specialitate publicate în ,,Tribuna Școlii” și în ,,Revista de pedagogie” în care experiența sa este împărtășită colegilor de breaslă. Numele lui este legat și de capitolul de artă plastică din ,,Enciclopedia practică a copiilor”, unde a colaborat, dornic de a stimula pe toate căile creativitatea copiilor. Școala Generală Nr. 5 din Onești care și-a deschis porțile la 15 septembrie 1962, poartă azi numele lui GHIȚĂ MOCANU, cel care a făcut-o cunoscută dincolo de granițele țării. Sala cercului de desen decorată cu picturi murale realizate de elevii școlii, este completată de scara principală de acces în școală care conține scene murale din  cunoscuta legendă a Stejarului din Borzești. De-a lungul timpului membrii cercului Ion Diaconescu au câștigat numeroase premii naționale și internaționale la concursurile organizate de UNICEF. Chiar dacă nu au urmat o carieră artistică, foștii elevi s-au format ca oameni sensibili la frumos și au păstrat în suflet chipul dascălului care le-a îndrumat pașii în copilărie și le-a dăruit o parte din sufletul lui.

Despre Ghiță Mocanu s-au exprimat numeroși comentatori ai fenomenului artistic, printre ei numărându-se și Simona Vărzaru, care, în martie 1989, comenta într-un articol din Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului: ,,Suntem în fața lucrărilor unui artist sensibil, de o sensibilitate vibratilă, atent la toate schimbările imperceptibile ale luminii, umbrei, trecerii norilor pe cer, Ghiță Mocanu pare să se afle de o viață la pândă, ca un vânător asupra elementelor, astfel că el vede ceea ce un ochi  <<normal>>  nu ar înregistra. Desenator intuitiv, sugestiv, conotativ, Mocanu are vocație însă, pentru acuarele. Formula plastică adoptată de el se apropie de acuarela primilor impresioniști care dizolvau forma și contopeau zonele de culoare acolo unde, până la ei, clasiciștii trasau un contur précis:exerciții în vederea marilor compoziții în ulei. Mocanu are capacitatea de a construi peisaje naturale sau citadine, de a evoca o zi, o oră, o clipă anume și de a ne transpune în atmosfera acelei clipe cu sentimentul că asistăm la un spectacol unic, al cărui cronicarfericit cronicar!este el,pictorul. Ghiță Mocanu a apelat nu numai la ulei, guașă, acuarelă sau peniță, ci și la cărbune, schițele lui din călătorii gâsindu-și la întoarcerea acasă transpunerea în culoare. Catedrale sau simple case, un pâlc de copaci, un turn în ruină, un pod arcuit zvelt peste ape, i s-au întipărit în minte, pentru ca apoi să poată să le transpună în vibrația clipei. Culoarea este aceea care l-a fascinat dintotdeauna pentru că limbajul culorii ajunge mai repede la sufletul omului decât cuvântul. Motivul? Poate pentru că:  <<fiecare culoare este autosemantică>>, în alte cuvinte, ea transmite mesajul propriu. În domeniul optic, aceasta se traduce prin faptul că ea emană coloritul său independent de celelalte, plecând de la un plan bine delimitat. Mai mult, în imagine nu rațiunile estetice determină alegerea unei culori și nici locul ei în compoziție, ci semnificația sa simbolică”.

Mesajul culorilor lui Ghiță Mocanu este receptat cu ușurință, pentru că are darul de a pătrunde în sufletul privitorului fără intermediari, așa cum și-a dorit pictorul. Amintirile unor prieteni, ca și ale admiratorilor picturii sale, stau mărturie pentru faptul că nu numai lucrările sale au rămas în mintea și sufletul lor, ci și imaginea omului de omenie și a dascălului pasionat de frumos. Câțiva prieteni și admiratori au avut amabilitatea să relateze despre dumnealui: ,,Consider că o mare moștenire dăruită este reprezentată de dragostea sa pentru oameni, pentru frumosul pe care l-a sădit în sufletele tuturor mlădițelor ce i-au trecut prin mâini de-a lungul celor 30 de ani de apostolat, dar și în ale oneștenilor în general și care își cresc la rândul lor copiii în același spirit al respectului și admirației față de frumos, miile de tablouri cu flori și peisaje în tușe pastelate sau viguroase, ori acuarelele pline de rafinament și delicatețe – acele  <<clipe suspendate>> de inspirație pictate cu toată pasiunea de pictorul Mocanu, aduc și astăzi bucurie în căminele iubitorilor de frumos. Din moștenirea lăsată nu putem omite Cercul de desen ce și astăzi își primește micuții în aceeași atmosferă de creație, fiind înconjurați cu multă căldură și cărora noi, discipoli ai maestrului, încercăm să le oferim aceeași certitudine că visurile lor nu se irosesc, că ele pot deveni aici realitate. Păstrăm nealterată dragostea de culoare, de frumos și de copii. Spiritul domnului profesor e mereu cu noi, cei care ne-am bucurat de privilegiul de a-l cunoaște și de a ne forma în preajma sa”. (Învățător Geta Constandiș) . Inginer Doina Brumă a remarcat: ,,Școala noastră poartă acum numele profesorului: Școala  <<Ghiță Mocanu>>. Cercul de desen funcționează și azi, încercând să păstreze viu spiritul dragostei de culori și de copii. Periodic, atunci când sunt organizate expoziții cu lucrările sale, Dom`Profesor e din nou alături de noi. Oamenii își aduc aminte cu afecțiune de personalitatea sa. Îi privesc pânzele și, pentru o vreme, un acord nostalgic străbate spațiul expozițional al orașului. E mult, e puțin? Pentru o personalitate care i-a adus atâta notorietate și atâtea beneficii morale și spirituale, o comunitate nu face, probabil, niciodată îndeajuns. Dar ucenicii săi, toți cei care l-am cunoscut, îl purtăm mereu cu noi, ca pe un reper” .

Picturile lui Ghiță Mocanu ne arată o lume fără niciun chip omenesc și totuși mai umană ca oricare altă lume! O lume a sincerității neostentative, un spațiu în care spiritul e prezent la fiecare pas, înnobilând mai multe decenii și un meșteșug purtat pe cele mai înalte culmi.                  Articol realizat de prof. Otilia – Anuca Bârgăoanu, director al Școlii Gimnaziale ”Ghiță Mocanu” din Onești . Acest  articol a fost  publicat în Anuarul Învățătorilor din județul Bacău, nr. 5 / 2018

Bibliografie:

– Enciclopedia Județului Bacău, Editura Agora, Bacău, 2007, pag.  67

–  Vărzaru, Simona, Fericit cronicar!, în Scânteia Tineretului, 18 martie 1989

– Sendler, Egon, Icoana chipul nevăzutului;elemente de teologie, estetică, tehnică!.Editura Sofia, București, 2005, pag. 171

– Cornel, Galben, Steagul Roșu, 4 iunie 1987

–  Sultana, Avram, Restituiri-Pictorul Gh.Mocanu, Editura Techno Media, Sibiu, 2013, paginile. 9 – 30.