PAGINI DE ISTORIE
Ca urmare a eşecului suferit de armata română în campania militară a anului 1916, singurul teritoriu în care încă se conserva statalitatea românească în vara anului 1917 era Moldova. În acest context, factorii politici şi militari români aveau ca obiectiv crucial apărarea acestei provincii istorice în care armata română, cu suportul consistent al Misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot 1, a fost angrenată într-un amplu proces de reorganizare şi modernizare atât la nivelul instrucţiei, cât şi al dotării cu material de război. Totodată, în perioada ianuarie – iulie 1917, Marele Cartier General Român ((MCGR) a acordat o atenţie deosebită organizării defensive a teritoriului moldav prin crearea unor aliniamente compuse din fortificaţii de campanie menite să reziste unor noi ofensive a Puterilor Centrale, dar şi pentru a pune la dispoziţia trupelor române şi ruse puncte de plecare în vederea unor acţiuni ofensive.
Fortificaţii de campanie româneşti în contextul bătăliei de la Mărăşti
După finalizarea procesului de reorganizare a armatei române, considerând contextul militar favorabil, Marele Cartier General Român a decis ca Armata a II-a Română (Corpurile 2 şi 1 (Vezi pe larg volumul Gheorghe Nicolescu, ”Relaţii româno –franceze, În anii Primului Război Mondial (Misiunea H. M Berthelot În România), Piteşti, Editura Universitătii din Piteşti, 2005) să treacă la ofensivă începând cu data de 9 iulie 1917, pentru a rupe apărarea inamicului între cota 7 1 1 Înțărcătoarea şi Răcoasa şi a ajunge în Valea Putnei. Linia frontului apărat de Armata a II-a măsura circa 37 km, în eşalonul întâi găsindu-se trei divizii (Diviziile 8, 6 şi 3 Infanterie), iar Divizia 1 Infanterie în rezervă. Până la începerea ofensivei, Armata a Il-a a organizat şi pus în stare de apărare o poziţie care consta dintr-o linie principală şi o linie de oprire. Lucrările genistice executate erau bine adaptate la teren şi acoperite cu reţele de sârmă pe mai multe rânduri de pari, dar poziţia, în ansamblul ei, era dominată de inamic. Mihail Sadoveanu, în calitate de ziarist de război al redacţiei ziarului ” România „, a remarcat acest aspect în urma vizitării, la scurt timp după bătălie, a unor zone de tranşee germane, cât şi a liniilor defensive româneşti, consernnând următoarele: „Liniile infanteriei noastre erau dincolo de Limpegioara, pe dealurile Drăgoteşti, Vărlan, Alba şi Budui. Deşi erau mai jos decât ale inamicului – tranşeele noastre pare că aveau unele avantaje., în ceea ce priveşte focul artileriei inamice care nu le putea bate din plin. Mai sus, în păduri, pe dealurile Bălan, Dragoş şi Curmătura erau instalate bateriile noastre de artilerie. Artileria grea, de care nemfii n-au ştiut nimic până în aceste din urmă zile, era pe Dealul Mare. Ea putea arunca proiectile uriaşe la doisprezece kilometri depărtare. Încă din luna ianuarie 1917, pentru consolidarea defensivă a frontului, s-au adoptat măsuri pentru organizarea unei a doua poziţii pe Dealul Mare, cota 774, sud Pralea. Această poziţie a fost amenajată de trupele de pionieri, pe un frig îngrozitor, îndurând cele mai mari lipsuri în echipament şi hrană, altemând munca istovitoare cu puţinele clipe de odihnă în colibe improvizate din ramuri de brad.” (Vezi Petre Zaharia, Emanoil Ene, Florea Pavlov, ”Istoria armei geniu din armata română”, voi. 1, Bucureşti, Editura Militară, 1994, p. 25). Fortificaţiile militare româneşti, observatoarele acestora și adăposturile erau prevăzute cu tavane stratificate (lemn, pietriş şi pământ) ş.a. Pentru ca infanteria să fie în măsură să execute singură asemenea adăposturi pentru propriile ei nevoi, la unele divizii (de exemplu, Divizia 1 Infanterie cantonată la Bârsăneşti) s-au organizat şcoli speciale în acest sens, sub conducerea pionierilor. Ca o măsură de prevedere, pentru nevoile de ducere a luptei s-au pregătit materiale pentru obstacole de sârmă (sârmă ghimpată şi pari de reţele gata ascuţiţi) necesare consolidării terenului cucerit.
Regimentul 40 lnfanterie, aflat în componenţa Armatei a 11-a, a fost desfăşurat pe Valea Caşinului, unde a organizat o poziţie de luptă pe o lungime de 2 km şi pe o adâncime de 500 de m. Batalioanele şi companiile unităţii au lucrat zi şi noapte pentru completarea lucrărilor ofensive. Au fost săpate noi şanţuri de tragere, s-au reparat şi întărit cele vechi, care permiteau lovirea inamicului. Tranşeea din linia 1-a (denumită şi ”creasta de foc”) a fost acoperită pe o zonă întinsă cu reţele de sârmă ghimpată, cu porţile mobile de trecere. Înaintea acestora se contruiseră tranşee de avanposturi, posturi de ascultare, legate unele de altele prin şanţuri „întortocheate ” de comunicaţie, între care se aflau gropile de lup şi abatisele. În şanţul de luptă al fiecărei companii au fost executate din butuci groşi şi rezistenţi – transportaţi din pădurile apropiate – adăposturi blindate cu câte 2 până la 3 ieşiri.
Blindajul a fost conceput destul de solid cu scopul de a rezista proiectilelor de calibru mare pe care artileria inamică urma să le tragă în timpul pregătirii de artilerie. De asemenea, au fost construite adăposturi pentru comandanţii de companii şi plutoane, pentru agenţii de legătură, telefonişti etc. Linia 1-a şi a II-a unde urmau să fie adăpostite rezervele fuseseră şi ele organizate, astfel încât în jurul datei de 28 iunie pregătirile de ofensivă ale regimentului erau finalizate în perspectiva atacului. (Vezi Locotenent colonel Grigore Ionescu, ”Gloria unui regiment”, Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1925).
Tot în perspectiva declanşării ofensivei, trupele Armatei a II-a română au primit numeroase instrucţiuni în ceea ce priveşte ducerea războiului de poziţii. Astfel, în „Planul de ofensivă al Corpului 2 Armată” comandat de generalul de Divizie Arthur Văitoianu, la punctul „Organizarea poziţiilor cucerite ” se ordona următoarele: „De îndată ce Divizia 6-a şi a 3-a vor fi cucerit prima linie inamică, ele o vor organiza şi întoarce spre inamic. Se va avea grijă în special a se instala imediat rețelele de sârmă. Asemenea se va proceda şi cu celelalte linii ce se vor cuceri, după cum s-a arătat”. La punctul „Organizarea şi lucrările câmpului de bătaie ” se prevedea organizarea a numeroase depozite de materiale pe toate direcţiile care trebuiau supravegheate de câte un ofiţer sau subofiţer de pionieri. Tot materialul abandonat de inamic trebuia adunat şi utilizat imediat de către trupele care urmau să ocupe poziţiile adverse.
Chiar în timpul bătăliei 14 iulie 1917, Marele Cartier General Român (MCRG), prin Ordinul de Operaţii nr. 1 962, a dat noi instrucţiuni privind organizarea genistică a teritoriului cucerit de la inamic: „Pentru a se asigura stăpânirea terenului câştigat, este necesar ca trupele să organizeze cât mai aproape de duşman o poziţie solidă care să poată sluji şi ca bază de dezvoltare mai departe a operaţiunilor ofensive ale armatei”. În consecinţă, se ordona unităţilor atingerea liniei cota 1125 (Piscul Măgura Caşinului, legătura cu Armata IX Rusă) – cota 1167 Măgura Caşinului – Cornul Măgurii – Măgura Sboina Neagră – Muntele Tiua Neagră – cota 1070 – cota 1116 – cota 727 – cota 568 – Sud Neguleşti – înălţimile de pe malul stâng al Putnei până în Valea Sării, unde urma a se face legătura cu Armata IV Rusă. Linia de demarcaţie între Corpul 7 şi II Armată trebuia prelungită de la cota 896 pe Răchiţaru Mare până la cota 1040 pe coasta sudică a Muntelui Tiua Neagră.
În timpul luptelor, instrucţiunile privind războiul de poziţii emise de Comandamentul Armatei a II-a au fost aplicate de către trupe, fapt remarcat de către inspectorul general al trupelor de geniu, generalul Ion Raşcu, care la data de 17 iulie 1917 a consemnat în jurnalul de război: „Trupele noastre (Armata a II-a) se consolidează pe pozitiile cucerite şi au mai cucerit încă Măgura Caşinului”.
Bătălia de la Mărăşti (9 / 22 iulie – 19 iulie / 1 august 1917) a însemnat un important succes repurtat de Armata a II-a Română comandată de generalul de Corp de Armată Alexandru Averescu împotriva Grupului de Armate Gerok, care forma aripa dreaptă a Armatei I-a Austro – Ungare comandată de Arhiducele Joszef. Defensiva inamică se baza pe un puternic front de luptă organizat pe 18 centre de rezistenţă şi alte numeroase lucrări genistice în adâncime. Puternice centre de rezistenţă se aflau la Poiana Coada Văii Babei, Poiana Încărcătoare, la cota 536 şi în localitatea Mărăşti. Centrele de rezistenţă se bazau pe un sistem de fortificaţii de campanie, care aveau în punctele dominante cupole de oţel, un labirint de şanţuri de comunicaţie şi de tragere, platforme amenajate pentru piesele de artilerie şi mitraliere, adăposturi pentru personal şi muniţie. Reţelele de sârmă ghimpată erau eşalonate pe 6 – 8 rânduri, iar legătura între centrele de rezistenţă se realiza prin tranşee continue în profilul „în picioare”, dispunerea şi amenajarea lor permiţând ducerea luptei în încercuire. (Vezi Ion Raşcu, ”Jurnalul meu din timpul Războiului pentru Întregirea Neamului”, Muzeul Vrancei, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dumitru Huţanu, Focşani, Editura Pallas, 2007, p. 140 și articolul semnat de Dumitru Preda, ”Eliberare naţională. Reîntregire teritorială. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz”, în „Revista de Istorie Militară”, nr. 4 ( 15), 1992, p. 16 – 20.
Trupele române au reuşit să creeze o ruptură în frontul inamic de 30 km. lărgime şi 20 km. adâncime chiar în zona joncţiunii dintre Armata I Austro – Ungară şi Armata a IX – a Germană ( 500 km pătrați şi 30 de localităţi au fost eliberate). Articol realizat de prof. Marius Cîrjan, publicat de Anuarul Muzeului Vrancei din Focșani
*În foto 1, Fântâna lui Ferdinand, din Munții Zboinei