ADUCEM ARTELE ÎN CASELE DUMNEAVOASTRĂ!
NATURA STATICĂ ÎN OPERA MICAELEI ELEUTHERIADE
În expoziția permanentă a Muzeului K.H. Zambaccian din București, într-una din sălile de la etaj, descoperim o operă timpurie a Micaelei Eleutheriade, o natură statică, apreciată de pictorul Nicolae Tonitza cu ocazia debutului artistei din 1926: ”Micaela Eleutheriade e pentru noi o necunoscută. Poate o debutantă. Natura d-sale moartă ne-a reținut totuși privirea prin excepționale calități, care, ni se pare, sunt mai mult de ordin emoțional, decât de ordin tehnic. Cu un joben, două cărți și o pereche de mănuși – d-na Eleutheriade a izbutit să compună un interior de o rară și odihnitoare eleganță” .
La rândul său, criticul de artă Aurel Broșteanu împărtășea aprecierea lui Tonitza: ”Micaela Eleutheriade e un nume aproape nou. La ultimul salon oficial, natura sa moartă admirabil pusă într-un cadru oblung strălucea discret și cu reflexe catifelate, prin gama sobră de brun, negru și alb!”
Nu întâmplător regăsim în Colecția Zambaccian o natură statică, pe lângă alte trei peisaje, întrucât cele două genuri au fost predilecte în opera Micaelei Eleutheriade. De-a lungul timpului, critica de specialitate a înclinat să identifice întreaga sa operă cu peisajul, natura statică începând să intre într-un nemeritat plan secund, cu atât mai neașteptat cu cât numele ei este de multe ori absent din grupul artiștilor români de secol XX care au abordat pe larg natura statică (vezi Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu etc.).
Deși Micaela Eleutheriade nu a abandonat interesul pentru natura statică de-a lungul carierei artistice, acest gen a fost legat în special de perioada de început a activității sale. ”Dominanta creației sale rămâne, totuși, natura statică, și aceasta nu din punct de vedere cantitativ ci sub raportul profunzimii problemelor puse și rezolvate, și al atenției acordate interpretării temelor ca stări de spirit. Văzut, poate, drept un gen perimat, care nu pune probleme de reflecție, ci ne oferă aspecte de suprafață ale realității, constatăm că restrângerea – atât spațială, cât și ca motiv pictural – nu conduce la un declin al genului, ci la <<introspecție și autodesăvârșire a actului creator>> . Prin natura statică, pictura Micaelei Eleutheriade <<se concentrează asupra sa și coboară în sine>> , vizibilul ajunge la o esență nealterată iar existentul își prelungește <<viața>> fizică în cea metafizică”, nota criticul de artă Virgil Mocanu intuind esența lucrurilor, la puterea de introspecție a aspectelor exterioare ale existentului în naturile statice ale Micaelei Eleutheriade. Articol realizat de Ana Maria Arsinca, de la Revista de Artă și Istorie a Artei
Descendentă, după mamă, din familia pictorului Gheorghe Tattarescu, Micaela Eleutheriade a studiat la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti (1918–1924), cu Ipolit Strâmbu, Dimitrie Serafim, Cecilia Cuţescu-Storck şi la Academia Ranson din Paris. Debutează în 1926 la Salon des Indépendants din Paris şi la Salonul de primăvară de la Bucureşti cu pânza ”Natură statică”, ocazie cu care este remarcată de Nicolae Tonitza în „Universul literar”. A abordat o paletă mai largă de genuri: peisaje, naturi statice, desen, gravură, nud şi portret.
În 1931 participă cu cinci lucrări la Salonul Oficial, unde a obţinut premiul cel mare, Tonitza folosind la adresa expozantei numai cuvinte de laudă: „inteligenţă, graţie, îngemănări de tonuri fine şi armonice”. Micaela Eleutheriade a organizat mai multe expoziţii personale la Sala Dalles, la Pavilioanele de Expoziţie din Parcul Herăstrău, dar şi expoziţii de grup, la Galeria Căminul Artei, Expoziţia anuală de grafică de la Sala Simu din Bucureşti.