Dorin Marcel Theodor Speranția

Născut la 20 februarie 1920, în Cluj – mort, 9 aprilie 1997, la Oneşti, judeţul Bacău. Medic, critic muzical, artist fotograf, pianist, publicist. Fiul filozofului Eugeniu Speranţia şi al soţiei acestuia, Constanţa (n. Theodoru), pianistă, în acel moment încă studentă la Conservator. Primii ani ai copilăriei îi petrece în oraşul natal, apoi în Oradea, unde, în perioada 1924-1934, tatăl său preda în învăţământul secundar. Îşi începe studiile aici, iar în particular ia lecţii de pian de la mama sa. Începând din 1934, când se mută cu familia la Cluj, devine elev al Seminarului Pedagogic Universitar, iar din 1938, student al Facultăţii de Ştiinţe Naturale din oraşul de pe Someş. Fascinat de  literatură şi mai ales de muzică, de care va rămâne îndrăgostit toată viaţa, în 1937 publică în Pagini literare, Luceafărul şi Ţara nouă primele încercări literare şi întâile articole legate de muzică, susţinând, totodată, pe tot parcursul anului, precum şi în 1938, mici recitaluri de pian, însoţite de comentarii, la Conservatorul clujean şi la Colegiul Academic Universitar. Un an mai târziu publică două lucrări în Analele Academiei de Ştiinţă şi susţine prima conferinţă ştiinţifică în public, la Institutul de Biologie. Cruntul Dictat de la Viena, din 1940, avea să ducă nu numai la divizarea Universităţii clujene şi la strămutarea ei la Timişoara şi Sibiu, ci şi schimbări profunde în viaţa viitorului medic şi artist fotograf. Se decide, astfel, să-şi continue studiile la Bucureşti, unde prin intermediul lui Petru Comarnescu se integrează rapid în cercurile scriitorilor şi oamenilor de artă. Cunoscut deja ca un avizat comentator muzical, primeşte de la gruparea Universul literar rubrica permanentă Pe margini de program, pe care o susţine până în 1942. Invitaţii similare îi adresează, în 1941, Revista Fundaţiilor Regale şi Meşterul Manole, cu atât mai mult cu cât devenise un prieten apropiat al muzicienilor Constantin Silvestri, Dinu şi Madeleine Lipatti, Mihai Brediceanu, Vasile Filip, Florica Muzicescu şi, nu în ultimul rând, George Enescu, participând împreună cu ei la serate muzicale săptămânale, în cadrul cărora erau prezenţi adesea şi oaspeţii de peste hotare veniţi să concerteze în Capitală. 1942 e, la rândul lui, un an decisiv în traiectul său profesional, întrucât absolvind facultatea, se stabileşte la Sibiu, unde primeşte postul de asistent la Catedra de Biochimie, iar Consiliul Facultăţii de Medicină îi aprobă intrarea direct în anul II, cu condiţia promovării a două examene de diferenţă. Tot atunci Liviu Rebreanu îl invită să colaboreze la noul său cotidian, Viaţa, aşa încât nu se poate plânge că nu are cu ce să-şi ocupe timpul. Ca şi în Capitală, e prezent la manifestările culturale şi, în 1945, se numără, alături de Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Cornel Regman ş.a., printre fondatorii Cercului literar din Sibiu, la întrunirile căruia participa săptămânal şi Lucian Blaga. În cadrul acestora susţine conferinţe, lecturi şi aplaudate recitaluri de pian, concomitent fiind invitat şi de Cercul muzical al saşilor, dându-şi concursul la manifestările organizate la Muzeul Brukenthal şi în alte locuri. Publică în continuare, atât în presa centrală, cât şi în cea locală, îşi susţine examenele la noua facultate şi începe să-şi pregătească teza de doctorat. Examenul îl susţine în 1946, când obţine titlul de doctor în medicină, dar se şi căsătoreşte cu studenta la chimie Arabela Şandor. Peste doi ani i se naşte unicul fiu şi se stabileşte la Arad, fiind încadrat la Spitalul Judeţean. Aici conduce laboratorul din Policlinică şi, apoi, pe cel al Spitalului de Pediatrie, nerenunţând la preocupările anterioare şi apelând, din ce în ce mai des, la aparatul de fotografiat. Odată cu înfiinţarea Filarmonicii din Arad, în 1951 e cooptat în Consiliul artistic, însă colaborează şi cu alte organi- zaţii culturale, prezentând audiţii publice cu discuri sau cu muzică interpretată la diverse instrumente. Timp de peste zece ani, aceste interesante incursiuni în istoria muzicii au păstrat o ritmicitate bisăptămânală, fără a pune în balanţă concertele orchestrale sau camerale în care a evoluat ca pianist. Singur, cu familia sau cu prietenii străbate munţii şi numeroase trasee turistice, imortalizând de fiecare dată pe film ciudăţeniile şi frumuseţile peisajului. În 1954 e încadrat medic primar în cadrul Spitalului de Pediatrie şi după ce deschide prima expoziţie de fotografie la Arad, în 1956 devine membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi, pe care avea să o reprezinte ca un adevărat maestru pe toate meridianele. De-a lungul deceniilor ce au urmat a participat, astfel, la principalele saloane de artă fotografică naţionale şi internaţionale, între care le amintim pe cele de la Barcelona, Budapesta, Buenos Aires, Florenţa, Londra, Madrid, Praga, Toronto şi Viena, de unde s-a întors de fiecare dată cu importante premii şi distincţii. Palmaresul său include peste 50 de expoziţii, dintre care mai multe personale vernisate la Arad, Bacău, Bucureşti, Oneşti şi Timişoara. După ce, în 1957, preia conducerea reţelei de specialitate a oraşului, ce includea şapte laboratoare moderne, peste şase ani răspunde unei noi provocări, acceptând să se transfere la noul Spital Oneşti, aflat încă în construcţie. Timp de nouă ani este şef al laboratorului, iar în orele libere se angajează cu aceeaşi tinereţe spirituală în edificatea vieţii culturale a oraşului de pe Trotuş, numărându-se printre animatorii Cenaclului „Junimea nouă“, organizatorii Zilelor Culturii Călinesciene, fondatorii Societăţii Culturale şi, apoi, ai Fundaţiei Naţionale „G. Călinescu“. Ca şi la Bucureşti, Sibiu şi Arad îşi începe suita Seratelor muzicale, mai întâi săptămânal la Casa de Cultură a Sindicatelor, apoi într-un ritm dublu la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti“, publicând, totodată, fotografii, eseuri şi cronici muzicale în ziarele locale Oneştiul nou, Petrochimistul, Steagul roşu, dar şi în revistele Ateneu, Jurnalul literar, România literară, Muzica, Sinteze, Arc ori Almanahul Ateneu. E nelipsit de la manifestările muzicale de la Tescani şi Bacău, călătoreşte prin Europa şi adună tezaure fotografice, pe care le prezintă apoi sub formă de diapozitive, cel mai adesea însoţite de muzică, în zeci de locuri şi colective. Iar pe unde a călătorit, de la Atena la Basel, de la Veneţia la Paris şi peste tot unde l-au călăuzit paşii, a dus cu el şi frumuseţile ţării, proiectind diapozitive şi vorbind publicului, fie direct, fie prin intermediul TV France Culture şi Radio France Musique, despre tradiţiile, arta şi muzica României. Fire cu suflet de poet, intelectual rafinat şi degustător de frumuseţi, cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Oneşti, a lăsat moştenire un tezaur preţios de documente foto (câteva mii de fotografii, de la format carte poştală la A3, precum şi filmele însoţitoare), o veritabilă simfonie în alb şi negru ce a intrat, din fericire, sub formă de donaţie, în patrimoniul Bibliotecii „Radu Rosetti“ din Oneşti. Risipite prin publicaţii au rămas, de asemenea, sute de cronici, eseuri şi articole polemice, iar în manuscris o interesantă carte de dialoguri cu dirijorul Eugen Pricope (Arta de a asculta muzică), ce ar trebui, la rândul lor, valorificate. La 10 ani de la moarte, Biblioteca Municipală „Radu Rosetti“ a deschis expoziţia permanentă Arta de a te dărui celorlalţi, ce cuprinde alte prețioase donații efectuate de îndrăgitul medic oneștean (1.100 volume beletristice, 1.300 discuri muzicale, 180 albume de artă), ce au sporit substanțial tezaurul acesteia.             Articol  de  Cornel Simion GALBEN