Numărul  pe luna septembrie 2025 al   revistei ”Ateneu”, revistã editatã de Consiliul Județean Bacãu, este unul foarte bogat. Pagina a 3 a  prezintă două cronici literare (semnate de  profesorii Adrian Jicu și Gabriela Gîrmacea). Cu  deosebita stăruință a  conf. univ. dr. Ioan Dănilă ”pentru limba noastră” ne întâlnim în pagina a 5 a. ”Bijutierul de cuvinte” din fața  tablourilor de artă plastică, Iulian Bucur  scrie despre expoziția ”Țesut – Nețesut” (cu lucrări de Oana Gârbea) iar Leo Butnaru semnează eseul ”Poezie și filosofie” (pag.6). Marius Manta scrie despre cea de-a VI a ediție a Festivalului ”Blues in the Garden”,  care a avut loc la Dărmănești, evidențiind  faptul că  aici ”vin oameni efectiv din  toate colțurile țării”. Ofelia Prodan și George Nina Elian semnează grupajele de versuri ale acestui număr iar la rubrica ”Turnul cu ceas” Ozana Kalmuski – Zarea ne împărtășește  ce evenimente muzicale au avut loc recent pe meleagurile băcăuane. Prof. Gheorghe Iorga publică în pagina 10 articolul  ”Însemnări din istoria foiletonului”, din care reținem finalul:”  Dacã persistã în jurnalele feminine și în presa de masã, foiletonul este mai ales  televizat. A cãpãtat și un nume de camuflaj: <<serie>> “. Continuã sã fascineze sute de milioane de telespectatori…”

Prin articolele ”Poezie în vreme de austeritate” (semnat de  Magdalena Chitic), ”Puțini sunt cei care după ce pleacă… rămân” (de prof. Cecilia Moldovan) sunt relevate  activități cuprinse în cadrul Festivalului ”Bac- Fest” 2025.  În pag. 12,  Ștefan Radu scrie despre  periplul de evenimente  realizate în zilele de 19 – 21 septembrie de către Filiala „Marius Mircu“ Bacãu a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, în mai multe localități din județ. La aceste evenimente au participat personalitãți recunoscute ale presei din România – președintele UZPR, Dan Constantin, și vicepreședintele Emil Stanciu, împreunã cu Teodora Marin, coordonator al Editurii UZP, și Lavinia Șandru, șef Departament Evenimente.  Ștefan Radu notează că  la dezbaterea „Jurnalismul cultural în lumea  globalã“, moderatã de Cornel  Cepariu, președintele UZPR, dl Dan Constantin a menționat:”Aceastã temã a rolului jurnalistului cultural mã face sã mã gândesc la o comparație cu o orchestrã și cred cã putem plasa  jurnalismul cultural în zona viorilor“. Pe aceeași pagină prof. Alina Pistol prezintă volumul ”Dinastia Ruginii”, ce-l are ca autor pe  artistul plastic  moineștean Ion Văsâi. Despre Colocviile și Premiile Revistei ”Ateneu” – 2025 scriu Ioana Pârvulescu, Iuliana Miu, Andrei Ionuț Dârlea și Leonard Popa. La rubrica ”Personalități băcăuane”  vajnicul publicist Cornel Galben prezintă  un deosebit poet al ”Ateneului” – pe Mihai Sabin. ”Cooptat în redacție încã de la primul numãr (19 august 1964), s-a achitat cu asupra de mãsurã de atribuțiile de redactor și de șef de rubricã, publicând pe lângã poezie și teatru, reportaje, anchete, interviuri, consemnãri sportive, cronici teatrale, eseuri, traduceri, texte umoristice”, scrie Cornel Galben despre Mihai Sabin. Daniel Mariș – ”Sacrul, între simbol şi perspectivă” (p. 15),  Rodica Bretin  – ”Ultima noapte a democraţiei” (p. 15), Daniel – Ştefan Pocovnicu –  ”Piatra de pe inimă ” (p. 17)  și  Marius Manta – „Lecturi cu dichis” , sunt alte articole  prezente în acest număr al revistei ”Ateneu”. Pagina  de istorie literară ”Debuturi în Ateneu” ne prilejuiește o întâlnire cu rândurile  și amintirile doamnei profesor Elena Bulai și…din arhive,  ale criticului literar Vasile Sporici.

Din ”sihăstriile amurgului” eseistul Ion Fercu ”ne pune  într-o (nostimă) dilemă”  cu o sugestie:” Ce minunat ar fi dacã ne-am putea asigura consilierea Micului Prinț! El ne spune cã fericirea vine mereu cãtre noi din viața lucrurilor simple. Ea se aflã mereu aici, sub ochii noștri. Nici nu trebuie sã întinzi mâna cãtre ea. Micul Prinț schimbã strategiile noastre gnoseologice înțepenite în amorțirea obișnuințelor:  <<Ochii […] sunt orbi. Cu inima trebuie sã cauți!>> (Antoine de Saint-Exupéry, <<Micul Prinț>>, București, Editura Cartex, 2020, p. 78)”  Analizând studiul ”Moartea și lumea de dincolo. O perspectivã etno-folcloricã” (autor Eduard Ciortea, Editura Eikon, București, 2025), la rubrica ”Perna cu ace” prof. univ. Vasile Spiridon publică articolul ”Despre moarte – numai de bine”.

Tot în numărul pe luna septembrie  al ”Ateneului” mai întâlnim articolele ”Septembrie – acelaşi mesaj milenar” ( de Constantin Gherasim), ”Adam și Eva” (referitor la  un volum scris de Stephen Greenblatt, profesor la Harvard), ”Dosarul lui Adrian Păunescu: sub norii cenuşii ai Securităţii”. În acest articol, realizat de Magdalena Chitic  este  notată… o concluzie:” dosarul lui Adrian Pãunescu, chiar și în forma sa lacunarã, împrãștiatã prin arhive, devine un act revelator: el nu spune doar cine a fost poetul în ochii Securitãții, ci și cine a fost Securitatea în fața unei voci imposibil de controlat pe deplin. Ceea ce arhivele încearcã astãzi sã ascundã prin absențã confirmã, într-o manierã inversã, persistența unei conștiințe artistice care a ars din interior o parte din iluzia totalitarã”.

Despre noua apariție editorială pentru copii (”Când balaurii erau mici”), semnată de Simona Nicoleta Lazăr, profesorul Ioan Dănilă  scrie că ”este o carte care îmbinã tradiția basmului românesc cu sensibilitatea poveștilor moderne”. Două interviuri (Marius Manta  în dialog cu  pictorul Florin Şuţu și Leonard Popa, în dialog cu  poetul Luís Filipe Sarmento , din Portugalia) întregesc acest număr al revistei ”Ateneu”, care are și alte  surprize pentru cititori!

Menționăm că director al acestei reviste  ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România este   doamna Carmen Mihalache, Secretar general de redacție – Ștefan Radu  iar Marius Manta, Dan Perșa și Violeta Savu sunt redactori. Revista ”Ateneu” are  pe universitarii Ioan Dănilă și Adrian Jicu redactori asociați  iar  culegerea  texte și secretariat sunt asigurate de  Mãdãlina Olaru.

 

Cântec de prieten

Conurbanului Ion L.  Catina

 

Târgocnean prin naștere (28 ianuarie 1870), proprietar cu acte în regulã al unei chinovii situate pe Fețele Târgului, actualmente Str. Salinei, nr. 61, Ion L. Catina – poet, publicist, prozator, dramaturg, cãlãtor și explorator –, literatul cu pașaport pentru „peste mãri și țãri“, este un intelectual rasat, cunoscãtor de limbi strãine și cu orientãri politice de stânga, nemulțumit, mai mereu, cã la finele veacului 19 „în patria mea nu am avut decât decepțiuni, cã niciodatã zâmbetul n-a fluturat pe buzele mele“. Debuteazã publicistic în 1887 în Sentinela, revistã bucureșteanã  condusã de Gr. H. Grandea. Pentru atitudinea sa faþã de mișcãrile muncitorești ale timpului, în 1889, pentru scurt timp, este arestat împreunã cu Panait Mușoiu și Eugen Vaian, intrând astfel în vizorul autoritãților. Colaboreazã cu personalitãți de marcã ale social-democraților: I. Nãdejde, C. Mille, Al. Ionescu. Se risipește, cu totalã dãruire, în mai toatã presa cultural-socialã a timpului sãu. Spicuim câteva titluri din bogata paletã a spectrului tipografic în care și-a îngropat menirea destinicã: Actualitatea, Adevãrul (redactor), Avantgarda, Calendar pentru israeliți, Calendarul pozitivist, Contemporanul, Ecoul sãptãmânii, Garda (redactor), Generația viitoare, Liberalul gãlãțean (redactor), Munca (redactor), Mircești, Presa liberã (redactor), Resboiul (redactor), Revista Enciclopedicã Românã, Revista poporului, Revista româneascã, Revolta, Reforma socialã (redactor), România literarã, România viitoare, Sãptãmâna ilustratã (condusã de Laura Vampa și Eugen Vaian), Școala nouã (giratã de Garabet Ibrãileanu, Eugen Vaian și Panait Mușoiu), Țara (redactor; mai semneazã cu pseudonimul Muzungu), Vestea (redactor), Viitorul Țãrii. Primul volum (de versuri) se anunțã marcat de semnul revoltelor juvenile: „Le pun la toate cruce“. Debutul consistent se va produce la Galați, în 1895, când îi apare piesa în cinci acte „Amalafrida“, poem dramatic în versuri, din care doneazã un numãr de 150 de exemplare Primãriei din Tg. Ocna, în scopul premierii elevilor merituoși de la școlile din oraș. Urmeazã „Gelimer“, poem dramatic, iar în 1908, la București, îi va apãrea volumul de prozã „Doamna Mãrgãrita“. Urmeazã, cronologic, „De pe alt tãrâm“, „Printre harapi“, „La miezul pãmântului“ (prozã), „În țara soarelui“ (prozã), „Taina faraonilor“ (prozã), „Stãpânirea Silistrei“ (document istoric), „Flori de ruje“ (versuri lirice), „Catapulta“ (versuri sociale), „Sori apuși. Regina Saba“ (1929, ed. a III-a), „Poeme și legende“. (Ordinea este aleasã de autor.) În unele publicații semneazã cu I.C. de Lusignan, J. de Lusignan, C. Lusignan sau, simplu, Lusignan. Lasã în manuscris un dicționar cafro-român, cu aproximativ 1000 de cuvinte. Traduce din francezã: Lamothe, „Cosașii morței“ și „Povestire. Despre ceea ce s-a petrecut în Transilvania, despre unirea Prinților Moldovei și Ducele României cu Voevodul pentru apãrarea Creștinãtãții contra Turcului“, București, Editor Gh. B. Niculescu, 1913 (document autentic francez, din 1595). Suntem în anul Rãzboiului balcanic, și asta spune multe cu privire la apariția acestui eveniment editorial. Autorul precizeazã rãspicat, printre altele, în Precuvântare: „Socotind cã aducem un serviciu țãrei noastre, am tradus și tipãrit aceastã Povestire, care… nu poate fi decât un raport al agentului sau al vreunui cãpitan francez de la Curtea Domnitorului Transilvaniei“. Acei care au trãit la 1595 aratã cã noi am mai luptat și am mai vãrsat sânge pentru Silistra și Rusciuc, cucerindu-le… Suntem la început de secol 20, când maturul scriitor se hotãrãște sã plece în lume, mâhnit de tot și de toate: „Am pãrãsit țara prin Constanța, ducându-mã departe… Și m-am întors, dupã șase ani de exil voluntar, dupã ce am traversat Africa, în lungul ei, de la Capul Bunei Speranțe pânã la Alexandria, la venire, de la Port-Said spre Cap, la ducere“. Revenit în țarã în 1906, publicã peste 300 de foiletoane în ziarul Țara, sub titlul „Aventurile unui român în Africa. șase ani pe continentul african“, scriituri ce se vor topi în proiecția unui memorial, publicat în 1908 la București, la Tipografia „Jubileu“ a Lucrãtorilor Asociați, sub titlul „De pe alt tãrâm sau 36 de zile pe apã“, cu dedicația: „Copiilor mei, Lucia și Lilia“. Preambulul publicat ca un fel de predoslovie, la pag. 5, este edificator: „De la Constanța la Mozambic: Stambulul – Anatolia – Siria – Canalul Suezului – Arabia – Marea Roșie – Poarta Lãcrãmilor – Oceanul Indian – Abisinia – Guardafui – Somalia – Madagascarul – Neamul Negrilor“. Suntem puși, pe drept cuvânt, în fața unui „memorial de cãlãtorie“, prin Africa australã, autorul fiind primul explorator român în aceastã parte a lumii. Impresiile sunt notate la cald, dinamic și impetuos, pe toatã dimensiunea periplului, derulat cu sârguinþa magnetoscopului bine strunit: Constanța – Istanbul – Port Said – Canalul de Suez – Djibouti – Madagascar. Pornește „cãtre necunoscut“ „cu inima mâhnitã“ și se întoarce, dupã șase ani, „cu sufletul sfâșiat“. Periplul rãului de mare și al „exilului voluntar“, pe cele meleaguri „unde strãmoșii noștri așazã infernul“ și unde „nici dracii nu m-au reținut în iadul lor, nici zmeii de pe celãlalt tãrâm nu m-au dumicat“: Stambul, San Stefano, Smirna, Mitelene, Caramania, Rodos, Larnaca, Mersina, Alexandreta, Latakia, Tripolis, Beirut, Caifa, Haifa, Port-Said, Oboc, Aden, Bab el Mandeb, Hodeida, Gibuti, Diego Suarez de Madagascar  și Transvaal, cel intrat într-o istorie pocitã de cicatricile hidoase ale Rãzboiului Burilor. De-ar fi trãit, ar fi fost de-o seamã cu veacul, când familia mea îi moștenea casa, pãmântul și acareturile de pe Str. Salinei din Tg. Ocna, aflate, pânã mai hãt, în proprietatea fiicei sale, Lucia, care tocmai se mutase la Domnul. Lilia Müller, sora Luciei, o doamnã distinsã și plinã de farmecul Bucureștilor de altãdatã, trecut prin tumultul istoriilor de tot felul, îmi istorisea destinul neasemuit al familiei sale, însemnat cu parfumul timpurilor de-odinioarã. Tânãr licean, secția „umanã“ (nici nu se putea altfel!), condeier în devenire, redactor de revistã școlarã, trãiam un adevãrat regal când eram invitat în „arhiva sentimentalã“ a familiei Catina, unde tronau amintiri fãrã leac: birou stil Baroc, cãrți miraculoase (ziceam eu!), portrete, tablouri, statuete, ceasuri bãtrâne care mãsurau un timp de pe altã lume, aplice, sigilii personale, tocuri și cãlimãri nemaivãzute, mobilã veche, obiecte de birou nevisate vreodatã, manuscrise ce-și așteptau editorul și pe care eu mã uitam cu emoția și timiditatea vârstei, obiecte de tot felul respirând atmosfera de vrajã a unei lumi apuse, ascunsã nouã, muritorilor de rând… Atât mai rãmãsese din tribulațiile unei personalitãți de excepție!… (și când te gândești cã la Biblioteca Orãșeneascã din Tg. Ocna nu se gãsește o paginã din creația ilustrului fiu al orașului! Peste ani, i-am gãsit, în podul casei, stricatã, mașina de scris Continental – mai bãtrânã decât Rãzboiul de Independențã. Am reparat-o și… am tãbârcit-o, periodic, mai apoi, ani buni, pe la secțiile de miliție din țarã, pentru amprentare și „dezlegare“ la cele de nevoințã, c-așa spunea legea… Am umblat și eu prin lume, cu folos și cu zãbavã, mai apoi, fascinat, în secret, de personalitatea expatriatului temerar, pornit spre alte curți ale dorului, din motive numai de el știute: „Îmi aduceam numaidecât aminte (spunea fãptuitorul) cã în patria mea nu am avut decât decepțiuni, cã niciodatã zâmbetul n-a fluturat pe buzele mele, cã neamul meu este îndãrãtnic,… și cã lustrul nostru e poleiala din spatele unei oglinzi – sgârie cu unghia și va rãmâne sticlã“… Nostalgia depãrtãrilor ascute cuțite de dor, de îngenuncheri sufletești insurmontabile pentru pribeagul posesor de consoartã „curajoasã, nobilã și mândrã de voința sa“, de „revolver“… și de „chimir cu monede de aur“, indispensabil sãriturii peste umbrã: „Acasã! Iatã marele cuvânt ce însemneazã: mijlocul oamenilor de unde ai plecat, care vorbeau aceeași limbã ca tine, care cugetau și simþeau, în general, la fel și parcã simți cã la un moment dat de nevoie generalã, în fiecare ins din țara ta afli un sprijin, ai un frate, dupã cum fiecare stradã, fiecare casã, fiecare copac, fiecare piatrã pe care le-ai cunoscut ar fi un prieten. Omul are nevoie de oameni“. Subscriem   Dan  Sandu

 

Autori și cărți

A fi toamnă. Sau nu

 

Editura Junimea îl debuta în 2000 cu volumul Alegorii sub papirus, dupã doar doi ani îi publica Geometria deșertului, mic ocol în 2010, când Editura Opera Magna îi tipãrea volumul Oglinda sumarã… În 2024 Editura Junimea recidiveazã și îi publicã scriitorului Liviu Apetroaie cel de-al patrulea volum de poezie, Sau nu, un titlu ambiguu, derutant, cumva… ionescian. Sau nu… Liviu Apetroaie este mai ales poet, dar a publicat cu succes și prozã (debutul absolut s-a produs cu prozã în 1991, în Revista Ateneu), cronici de întâmpinare, studii critice. În volum a mai publicat: Sadoveanu și Iașii (1904-2004) (studiu foto-documentar), Minutul de prelungire (publicisticã) și Emil Iordache. Un univers de personaje (studiu monografic). Nu întâmplãtor, în 2000, Liviu Apetroaie a fost câștigãtorul Premiului Editurii Junimea la Concursul Național de Poezie „Porni Luceafãrul…“ Botoșani. Poezia lui își pãstreazã peste timp caracteristicile, iar observațiile pertinente ale lui Octavian Soviany sunt pe deplin justificate: „Scrie o poezie foarte gravã și foarte interiorizatã. […] O poezie meditativã, o poezie întoarsã cãtre sine […]. Aceastã interiorizare a discursului este asociatã la Liviu Apetroaie cu o anumitã tendințã spre simplitate. În aceastã simplitate, are ceva omenesc, ceva profund omenesc…“ Simplitatea, concizia, melancolia, contemplarea sunt câteva dintre caracteristicile marcante și ale volumului Sau nu. Un volum dihotomic, în care jocul de lumini și umbre nu e un simplu joc. Se face simțitã o exaltare a luminii ce intrã în complementaritate cu exaltarea întunericului. Lumina și întunericul, în variatele lor forme / stadii prezente în versuri, pot simboliza stãri sufletești contradictorii; sunt parabole ale vieții și morții. Copleșit de incertitudini și spaime, sinele își menține verticalitatea prin stãruința de a da la o parte cojile iluzoriului. Chiar când e vizibilã detașarea filozoficã, poetul are capacitatea de a se lãsa cuprins de frumusețea inefabilã. E mult mister și multã toamnã în acest volum; poate de aceea criticul literar Nina Corcinschi și-a intitulat prefața „«Asfințirile» lui Liviu Apetroaie“. Redãm un scurt fragment: „[…] Liviu Apetroaie scrie o poezie de stãri și de atmosferã. O atmosferã cu umbre vagi conturându-se într-un amurg palid și prelung, mereu prelung, ca o perdea trasã peste lume. Nimic nu se întâmplã în planul concretului și al realului, viețuirea e posibilã doar în regimul crepuscular al unei intimitãți traversate de angoase asumate și tristeți“. Am putea spune cã Liviu Apetroaie e un poet bacovian, cãci cultivã esențele și, pe fundalul angoaselor, poate proiecta, paradoxal, o muzicã liniștitoare. În încheiere, alegem sã redãm integral poemul Dezgolirea umbrei: „neînțelesul fel prin care / lumina ne cautã / este umbra // purtãm sentimentul cã suntem / întorcând urma privirii spre umbra / care se așazã pe o parte / cea mai abstractã a soarelui // întunericul devine orgolios / o sumã de umbre / copilele luminii // în întuneric se plânge mut / lãsând liniștea sã doarmã // sã nu aduni umbrele / nici sã le ridici / s-ar putea sã te topești / dimpreunã cu ele“.  Articol  de   Violeta Savu, Revista ”Ateneu”,  septembrie 2025

 

Și  câteva ”Fulgurații  și irizări”

 

• Scrisoarea nescrisã s-a scris în ochii tãi.
• Noaptea, când descrește zumzãitul firii, ochii tãi alungã spaimele iubirii.
• Zorii aduc gândul nãuc. Amiaza suie dorința șuie. Noaptea coboarã dupã searã. Cine mi-ascultã spãimântarea multã?
• Zori de mãtase, când o sã se lase de sub nori lumina și din inimi vina?
• Noaptea cheamã în abis geamãnul din paradis.
• Nimeni nu urcã, nimeni nu coboarã. Când se face ziuã? Când se face searã?
• M-așteaptã în zori câmpul cu flori. M-așteaptã-n grãdinã o floare luminã. M-așteaptã-n pridvor un braț ușor. M-așteaptã în prag chipul drag. M-așteaptã în casã gura ta cãrnoasã. M-așteaptã în  noapte câmpul cu șoapte.
• Ziua abia de searã dacã se-ndurã, noaptea întreagã pierde-vom gurã în gurã.
• Vântul se-ascunde în pãrul tãu. De ce-mi par ochii-ți hãul de hãu?
• Vântul îi spuse: „Vino cu mine sã dai buzelor visele tale. Oare de ce încã stai?“ Fata,-aplecându-se lin, îi dete rãspunsul îndatã: „Ce e ca vânt se preface în vânt. O iubire uitatã“. Vântul, jucându-se-n plete, îi spuse: „Hai vino, mireasã!“ „Du-te, copilul furtunii. Iubirea  ta lacrimi doar lasã.“    Liviu  Franga