”Noaptea… desenăm vise și ziua nu știm să le colorăm.”- Nichita Stănescu
La despărțirea de toamnă
”Uite toamna cum se stinge!
Umbra plopilor tresare.
Şi amanții pe cărare,
Plâng sub frunza care ninge!
Slabă, tristă,-ngălbenită,
Între vis şi adevăr,
Trece toamna despletită
Şi cu frunze moarte-n păr!
Pe când umbra cade multă,
Tu, ce-ți porţi alături doamna,
Lasă vorba, taci şi-ascultă
Cât de dulce moare toamna!”
Taci și ascultă…
„Și câtă toamnă e în mine
Și cât din mine o mai vrea?!
Nu mă-ntreba, ci taci, și-ascultă
Și simte-mi inima din ea….
Și câtă frunză ruginie
S-a despletit dintr-un regret?!
Nu mă privi, doar taci și-ascultă
Cum toamna-mi tânguie în piept….”
Mai dă-mi o zi…
„Mai dă-mi o zi… mai dă-mi un ceas,
Un răsărit și un apus
Mai dă-mi un vis să-l pot visa
Și dă-mi la întrebări răspuns…
Mai dă-mi un anotimp, un an,
Un zâmbet lângă un suspin…
Mai dă-mi un strop de fericire
Prin clipe care trec și vin…
Mai dă-mi o boare de iubire
În toamna vieții ce-i tărzie
Și iernii ce-o să vină mâine
Să-i dai parfum de… veșnicie!” Lăcrămioara Beznea, Onești
