”Noaptea… desenăm vise și ziua nu știm să le colorăm.”-    Nichita Stănescu

 

La  despărțirea  de toamnă

 

 

”Uite toamna cum se stinge!

Umbra plopilor tresare.

Şi amanții pe cărare,

Plâng sub frunza care ninge!

Slabă, tristă,-ngălbenită,

Între vis şi adevăr,

Trece toamna despletită

Şi cu frunze moarte-n păr!

Pe când umbra cade multă,

Tu, ce-ți porţi alături doamna,

Lasă vorba, taci şi-ascultă

Cât de dulce moare toamna!”

 

Taci  și ascultă…

 

 

„Și câtă toamnă e în mine

Și cât din mine o mai vrea?!

Nu mă-ntreba, ci taci, și-ascultă

Și simte-mi inima din ea….

 

 

 

Și câtă frunză ruginie

S-a despletit dintr-un regret?!

Nu mă privi, doar taci și-ascultă

Cum toamna-mi tânguie în piept….”

 

 

Mai dă-mi o zi…

 

„Mai dă-mi o zi… mai dă-mi un ceas,

Un răsărit și un apus

Mai dă-mi un vis să-l pot visa

Și dă-mi la întrebări răspuns…

 

 

 

Mai dă-mi un anotimp, un an,

Un zâmbet lângă un suspin…

Mai dă-mi un strop de fericire

Prin clipe care trec și vin…

 

 

 

Mai dă-mi o boare de iubire

În toamna vieții ce-i tărzie

Și iernii ce-o să vină mâine

Să-i dai parfum de… veșnicie!”          Lăcrămioara Beznea, Onești