Cu sprijinul domnului  Emil Stanciu, vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor din România, prezentăm un articol edificator ce relevă… cum au  fost scrise unele din marile cărți ale literaturii române!

 

MOTTO: ”De-ar avea trei nasuri sau patru urechi la ceafã, intelectualii ar fi salutați cu adâncã politețe pe stradã. Dar n-au!” (Florin Iaru)

 

Puțini știu că în Moroeni, la 1.000 de metri altitudine în Valea Prahovei, există de 90 de ani Casa de Creație a Scriitorilor – o vilă unde peste 5.000 de scriitori și-au petrecut stagii de creație și unde s-au scris aproximativ 2.000 de cărți, inclusiv capodopere ale literaturii române precum „Jocul Ielelor” de Camil Petrescu și „Moromeții” de Marin Preda.

Povestea începe în 1934, când Societatea Scriitorilor Români cumpără o vilă în Moroeni pentru a oferi scriitorilor un loc liniștit de muncă, departe de agitația Bucureștiului. Vila era construită în 1920 de un industriaș german – stil alpin, lemn și piatră, 12 camere, bibliotecă, veranda cu privelişte spre Bucegi.

Ideea venise de la Tudor Arghezi, care propusese în 1932: ”Scriitorii au nevoie de singurătate pentru a crea. Dar singurătatea din București e imposibilă – telefoane, vizitatori, obligații sociale. Trebuie un refugiu în munte, unde gândurile pot creşte neîmpiedicrate.”

Maria Ionescu, de 75 ani, povestește „Bunica mea a lucrat ca bucătăreasă la Casa Scriitorilor între 1950-1980… Spunea că scriitorii veneau pe stagii de 2-4 săptămâni. Dimineața scriau până la prânz – liniște absolută, nimeni nu îndrăznea să deranjeze. După-amiaza făceau plimbări în pădure. Seara citeau unul altuia ce au scris.”

Cifre impresionante: între 1934-2024, peste 5.000 de scriitori au petrecut stagii de creație aici – 90 de ani de activitate neîntreruptă, aproximativ 2.000 de cărți au fost scrise total sau parțial la Moroeni, 15 premii Nobel au vizitat casa (invitați ai scriitorilor români), capodopere recunoscute: „Jocul Ielelor” (Camil Petrescu, 1936), „Enigma Otiliei” (George Călinescu, 1938), „Moromeții” vol 1 (Marin Preda, 1955).

Regulamentul intern era strict: stagiile durau 14-28 zile, fiecare scriitor primea o cameră privată cu birou, fereastră spre munte, liniște garantată între 8:00-13:00 – oricine făcea zgomot era expulzat, mesele în comun la 8:00, 13:00, 19:00 – bucătăreasa pregătea mâncare tradițională românească, biblioteca comună avea 3.000 de volume – romane, poezie, esee, ziare și reviste interzise – izolare totală de actualitate pentru concentrare.

Atmosfera era unică: scriitorii formau comunitate temporară – se criticau reciproc manuscrisele, discutau literatură până la 2 dimineața cu țuică și țigări, făceau drumeții în Bucegi – unele personaje literare s-au născut observând oamenii din Moroeni.

Camil Petrescu a scris aici între mai-august 1935 întreaga a doua parte a „Jocului Ielelor”. În jurnalul său: „La Moroeni am găsit ce căutam: vid complet. Nicio distracție, nicio obligație socială. Doar masa, patul și biroul. Am scris 8 ore pe zi, 120 de zile. 480 de pagini. Romanul e terminat.”

George Călinescu venea vara anual. Între  1936-1939 a scris „Enigma Otiliei” aproape integral aici. Lua micul dejun la 6 dimineața, scria până la 13:00 fără pauză, 15-20 pagini manuscrise zilnic. După-amiaza făcea baie în pârâul Ialomiței, seara citea cu voce tare ce scrisese – alți scriitori ascultau și criticau.

Perioada comunistă (1948-1989) transformă casa în instrument ideologic: Uniunea Scriitorilor (controlată de partid) decide cine primește stagii – scriitorii „loiali regimului” aveau prioritate, unii scriitori dizidențe erau refuzați – Nichita Stănescu a fost refuzat de 3 ori între 1965-1968, cenzorii citeau manuscrisele – orice „deviere ideologică” era raportată la Securitate.

Dar paradoxal, casa rămânea refugiu: chiar și în comunism, scriitorii găseau aici libertate relativă – în munte, departe de București, supraveghere mai slabă, conversații libere pe veranda cu privelişte spre munți – politică, literatură interzisă, critici la regim – riscant, dar posibil în intimitatea casei, manuscrise „periculoase” scrise și ascunse – unele descoperite de Securitate, altele supraviețuind ascunse în biblioteca casei.

Marin Preda a scris „Moromeții” vol 1 aici în vara 1954. În memorii scrie: „Eram suspectat de Securitate pentru ‘tendințe burghezo-moșierești’. La Moroeni am scris liber – despre țăranii adevărați, nu despre kolhoznici fericiți din propaganda oficială. Am ascuns manuscrisul în dulapul camerei 7. După 3 luni, când am terminat, l-am scos și l-am dus la editor.”

Stagiile celebre includ: Marin Sorescu – vara 1967, scrie „Iona” complet în 18 zile, Ana Blandiana – iarna 1975, scrie ciclul „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” blocat la București de cenzură, Nichita Stănescu – toamna 1978, ultima sa vizită, scrie poezii despre moarte prezimțind sfârșitul (moare în 1983).

După 1989, casa intră în declin: finanțarea dispare – Uniunea Scriitorilor pierde bani și influență, întreținerea se oprește – infiltrații de apă, ferestre sparte, încălzirea defectă, scriitorii tineri preferă laptopuri în Starbucks decât izolare montană, între 2000-2010, casa e practic abandonată – doar 10-15 scriitori pe an, ruină iminentă.

Salvarea vine în 2012: Ministerul Culturii declară casa monument istoric, renovare completă 2013-2015 cu fonduri europene – 800.000 euro, recondiționare camere, instalare Wi-Fi (ironic – scriitorii moderni nu pot fără internet), bibliotecă restaurată și digitalizată.

Astăzi, casa funcționează din nou: 200-300 scriitori pe an, stagii de 2 săptămâni, gratuit pentru membri ai Uniunii Scriitorilor, camere modernizate dar păstrând atmosfera – birouri masive de stejar, ferestre mari spre Bucegi, liniște, bibliotecă de 5.000 volume acum – adăugate cărțile scrise aici de-a lungul anilor.

Ritualurile continuă: scriitorii care termină o carte semnează un exemplar și îl lasă în bibliotecă – tradiție din 1936, fiecare cameră are plăcuță cu numele celor care au scris capodopere acolo – camera 7: Marin Preda „Moromeții”, camera 3: Camil Petrescu „Jocul Ielelor”, masa de pe veranda e aceeași din 1934 – stejar masiv, 4 metri lungime, sculptată cu inițiale de 90 de ani de scriitori.

Te-ai întrebat vreodată unde se nasc cărțile? Nu în capul scriitorului – acolo e haos. Ci în locuri ca Moroeni – liniște, timp, fereastră spre munte, alte minți creatoare aproape. Alchimia creației necesită izolare și comunitate simultan.

Un critic literar francez nota în 1938: „Am vizitat Casa Scriitorilor din Moroeni. Este cel mai impresionant experiment de creație colectivă pe care l-am văzut. Românii au înțeles că scriitorii au nevoie de singurătate pentru a scrie, dar și de comunitate pentru a rămâne sănătoși mintal. Francezii ar trebui să copieze modelul.”

Peste 90 de ani de la înființare, urcând drumul spre Moroeni – 1.000 metri altitudine, aer rece de munte, pădure deasă de brad – și intrând în vila de lemn și piatră – parchet de stejar scârțâind sub pași, miros de cărți vechi și fum de șemineu, ferestre cu vedere spre Bucegi – simți prezența. Aici Petrescu a scris, Călinescu a citit, Preda a ascuns manuscrise, Stănescu a visat. Pereții țin 2.000 de cărți în memoria lor. Fiecare birou, fiecare scaun, fiecare fereastră – martori la nașterea literaturii. Casa de Creație nu e muzeu mort. E incubator viu unde gândurile devin cuvinte, cuvintele devin pagini, paginile devin cărți. Și cărțile supraviețuiesc scriitorii, casa, chiar și timpul.

 

* Cum scria Ion Creangă:”Îmbrãcat într-un halat țãrãnesc, pânã la pãmânt, croit din„pânzã de țarã, cu mânecile largi și deschise la piept… Creangã scria iarna, în pat, rezemat cu spatele de perete, iar vara în cerdacul din spate al bojdeucii, pe o saltea, în mijlocul a o mulțime de hârtii, note, caiete, împrãștiate în toate pãrțile, cu târãiții în picioare și cu pirostire albã pusã în patru în jurul gâtului ca sã scape de sudoare.” – ”Ion Creangă între mit și legendă”, articol de  Marin Iancu, Revista Litere Târgoviște

**Motto-ul, sperăm nedeplasat, aparține AMPRENTEI  DE  ONEȘTI!

Foto 1 surprinde un colț din frumusețea  comunei Moroeni (jud. Dâmbovița)

COMENTARII

Prof. Angelica Manole, Vaslui

Ce frumos scris! Și este minunat că există un astfel de loc magic, unde scriitorii dau viață multor cărți de valoare. Din păcate, în ultimul timp se scrie mult și fără esență! Dacă mi-ar cere cineva să spun un nume de scriitor contemporan, pe care să-l așez la icoană, mi-ar fi foarte greu să pronunț un nume-două!