PAGINI DE ISTORIE
Din când în când și din mai multe motive este binevenit apelul la istorie, astfel încât „virtutea să nu fie trecută sub tăcere”, dar și „ca să existe o temere de hula posterității pentru vorbe și fapte ticăloase.”(1. Tacitus, Anale, III.65, Editura Humanitas, București 2025, p.207.) În plus, după o anumită perioadă, analiza evenimentelor se poate apropia de o evaluare mai obiectivă.
De mai bine de un deceniu, la 20 februarie comemorăm dezrobirea romilor, în baza Legii nr. 28 din 11 martie 2011. Prezența lor în spațiul românesc este consemnată documentar din secolul al XIV-lea. Robii – denumiți țigani – aparțineau fie principalelor instituții ale statului (instituția monarhică, biserica), fie erau proprietatea feudalilor (nobili, boieri). Indiferent de proprietar, robii aveau un statut ce poate fi considerat ca intermediar între sclav și șerb. Codul Callimach (1817) aplicat în Moldova, recunoștea faptul că robia „este împotriva firescului drit al omului”, dar o justifica prin cutumă („ea a fost urmată din vechime…”) – 2, Vl.Hanga (coordonator), Istoria dreptului românesc, II/1, București 1984, p.244.
Pentru Principate Române Regulamentul Organic „consacra principiul robiei, reglementând totodată condițiile ei.” – 3, Neagu Djuvara, Între Orient și Occident.Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), Editura Humanitas, București 2013, p.320.
Până la sfârșitul regimului fanariot (1821) eliberarea din robie reprezintă o raritate pusă pe seama domniei sau a unor boieri și era condiționată de situații excepționale. Abia spre mijlocul secolului al XIX-lea, în documentele programatice ale partidei naționale, sunt înscrise deziderate prin care se viza abolirea robiei. Acestei idei i s-au asociat mai mulți călători străini care cunoșteau direct realitățile românești. În anul 1841, elvețianul Emile Kohly-Guggsberg considera robia ca fiind „cea mai mare rușine pentru țară, pata cea mai neagră în fața străinilor,” și lua atitudine fermă printr-un memoriu adresat autorităților din Moldova: „Veți îndrăzni vreodată să vă numărați printre neamurile civilizate atâta timp cât se va putea citi într-unul dintre jurnalele voastre: de vânzare țigancă tânără?!” -4, Viorel Achim, Țiganii în istoria românilor, Editura Enciclopedică, București 1998, p.85.
Din partea boierilor, primul gest important în favoarea emancipării colective a robilor, se datorează boierilor liberali din Țara Românească. În 1834 Ion Câmpineanu și frații Golescu își eliberează robii moșteniți de la părinți. În Moldova, logofătul Grigore Sturdza procedează la fel cu cei 900 de robi, fără vreo pretenție materială, susținând că emanciparea țiganilor reprezintă „un pas mare către renașterea socială și morală a patriei.” -5, George Potra, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, București 1939, p.116.
Dezrobirea era o reformă „ce trebuie a merge înaintea oricarei alta, ca una ce derează [derivă n.n.] din însăși legile omeniei și privește cu osăbire la demnitatea țării.” – 6, Th.Codrescu, Uricarul, X, Iași 1888, p.28-30.
În anul 1844 în Moldova și în 1847 în Țara Românească s-a decis emanciparea robilor statului și mănăstirilor, situație ce viza și mănăstirile închinate „ai căror călugări și egumeni (în multe cazuri, etnici greci n.n.) s-au scandalizat foarte tare, nevoind în niciun chip să admită dezrobirea țiganilor, deoarece – ziceau ei – li se știrbesc drepturile lor sfinte pe care le-au moștenit.” (7, G.Potra, op.cit., p.110). Rămânea nerezolvată situația robilor aflați în proprietatea boierilor. Față de robul său boierul putea dispune după plac, având putere aproape nelimitată: „putea să-l supună la orice muncă și la orice pedeapsă: să-l bată, să-l închidă, să-l pună în coarne sau în lanțuri, să-l tortureze, să-l mutileze chiar, să-l vândă, să-l schimbe, să-l dăruiască, să-l trimită chiar la ocnă; dar numai drept să-l spânzure sau să-l împuște nu avea.” -8, Gh.Sion, Suvenire contimporane, Editura Minerva, București 1915, p.11-12.
Emanciparea robilor aflați în proprietatea boierilor s-a decis în 1855 și 1856, evenimentul fiind grăbit de situația particulară în care se afla Constantin (Dincă), țigan în proprietatea marelui logofăt Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu. În casa sa din Iași exista obiceiul ca tinere roabe să frece seara picioarele stapânilor, o tehnică erotico-soporifică răspândită în protipendadă, îndeletnicire pentru care era preferată Maria, o țigancă frumoasă de 13-14 ani. Serviciile Mariei au fost apreciate mai întâi de Profira Cantacuzino-Pașcanu (1792-1870) – „o estetă, în felul ei…, înconjurată de subrete, alese dintre cele mai frumoase țigăncușe de la moșie” (9 – Neagu Djuvara, op.cit., p.321) , apoi și de soțul ei mai tânăr, logofătul Dumitrache, doar că în cazul lui această practică cvasisomniferă s-a transformat într-una cvasierotică. Curând roaba Maria a rămas însărcinată iar Profira, fiica marelui vornic Alexandru Beldiman (1760-1826), „femeie deșteaptă și, pe deasupra, hotărâtă” a căsătorit-o repede pe Maria cu Mihai, un vizitiu, rob și el, „trecut de 60 de ani, rămas văduv în două rânduri.”(10, Neagu Djuvara) Din relația cu logofătul Dumitrache s-a născut un băiat botezat Constantin, evident rob. Tatăl biologic al lui Constantin (alintat Dincă) a murit probabil în 1850, nu înainte de a semna o carte de libertate pentru Maria, la 8 iunie 1849. Neavând descendenți din căsătoria cu Dumitrache Cantacuzino-Pașcanu cucoana Profira l-a îndrăgit pe Dincă: „…de mic l-a luat în dragoste” și „l-a îmbrăcat cu straie pot să zic boierești”11 ( Gh.Sion, op.cit.,p.48.), copilărind în casele boierești diferit de celelalte slugi. Mai mult, Profira a angajat un dascăl care venea acasă și-l învața carte pe Dincă. Îndrăgit și răsfățat, Dincă a făcut reale progrese la învățătură ajungând un adolescent frumos și cu purtări alese, dar cu statut de rob.
După moartea soțului, Profira – care se intitula „Princesse Cantacuzène, née comptesse de Miroslava” – a decis să plece la Paris (iulie 1851) și să-și cheltuiască o parte din avere în capitala Franței, luîndu-l și pe Dincă în calitate de servitor. Inteligent și aplicativ, Dincă a început să învețe limba franceză și profesia de bucătar. La îndemnul Profirei Dincă s-a pregătit profesional în restaurantul lui Felix Durijot (situat în Rue de la Paix, în centrul Parisului), bucătarul preferat de fostul rege Ludovic Filip (1830-1848) – 12, G. Sion, pag 32 – însușindu-și repede deprinderile specifice gastronomiei franceze. Tânărul rob devenise „băiat frumos, înalt, bine făcut, oacheș, cu trăsături fine, cu mustăți mici negre, cu bărbuța încă neatinsă de briciu, cu costum curat și bine croit, cu maniere nobile și respectuoase” și chiar inițiat în mediul intelectual din Paris unde cunoscuse mai mulți tineri români aflați la studii. Dincă „adesea se introducea în școale, unde asculta cursurile de istorie, de filosofie, de economie politică…”(13, G. Sion, pag. 37 – 38). Cu astfel de însușiri nu e de mirare faptul că Dincă s-a îndrăgostit de o tânără cameristă (anume Clementine) din localul închiriat de Profira, căreia nu i-a spus nimic despre statutul său social.
În anul 1855 Profira revine la Iași, însoțită fiind și de cei doi îndrăgostiți, Dincă și Clementina. Printre intențiile lor era și cea referitoare la deschiderea unui restaurant cu specific franțuzesc, la Iași. Mama lui Dincă, devenită slujnică la boierul Gheorghe Sion, își revede băiatul, moment în care Clementina află despre faptul că este rob. Iubirea ei nu trece peste această realitate și își pregătește bagajele pentru a se întoarce în Franța. Evenimentele se precipită. Dincă insistă să obțină statutul juridic de om liber, așa cum și era, de fapt. Profira refuză, chiar și la insistența domnitorului, motivând că pe Dincă „l-a crescut cu o dragoste secretă” întrucât în persoana lui este „amestecat sângele nobil al răposatului bărbatului meu.” (14, George Sion, pag. 4 – 48) Tânărul rob înțelege că pentru el libertatea nu se poate dobândi decât prin moarte: o împușcă pe Clementina, apoi se sinucide (27 noiembrie 1855).
În aceeași zi, la întrunirea Divanului Domnesc domnitorul Grigore Alexandru Ghica cere imperativ miniștrilor să nu părăsească palatul domnesc „înainte de a rezolvi chestiunea emancipării țiganilor; căci consider ca crimă de a mai suferi sclavia aceasta barbară.”(15, G. Sion, pag. 51) La 10/22 decembrie 1855 forul legislativ al Moldovei aproba în unanimitate „legiuirea pentru desființarea sclaviei, regularea despăgubirei și trecerea emancipaților la dare”. La 8/20 februarie 1856 și Adunarea Obștească de la București aproba o măsură identică: „legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești.”
În Moldova, printr-o lege inițiată de Mihail Kogălniceanu și Petre Mavrogheni, se prevedea despăgubirea eșalonată a foștilor proprietari de robi dintr-un fond special, alimentat de „impozitele ce se vor arunca asupra emancipaților”, principiu adoptat și în Țara Românească. În realitate, foarte mulți proprietari au renunțat la despăgubirea prevăzută de lege. Profira „a trimis domnitorului o declarațiune prin care făcea cunoscut că nu primește nicio despăgubire pentru robii săi, cu condiția ca zece ani să fie scutiți de orice dare personală.” (16, G. Sion, pag. 52)
Dezrobirea romilor din Principatele Române a fost o măsură civilizatoare datorată doar în mică parte sentimentului de empatie față de semeni, având evident, și o componentă fiscală. Romii emancipați prin legile din 1855-1856 au devenit liberi doar din punct de vedere juridic. Statul urma să încaseze impozite de la o categorie importantă de cetățeni oricum marginalizați, adesea izolați locativ, neintegrați social sau economic. Cu toate măsurile umanitare aprobate la începutul secolului al XXI-lea, chiar și după 170 de de ani de la emancipare, etnicii romi reprezintă o minoritate cu o problematică insuficient cunoscută și rezolvată. Prof. Adrian Horodnic, Bacău
Cifrele de la 1 la 16 arată bibliografia consultată pentru reaalizarea acestui articol.