Demografia în slujba naţiunii

 (românii din Transilvania în epoca modernă)

Aşa cum se ştie, Transilvania este o provincie importantă a României de azi, unde începând cu zorii evului mediu, alături de români s-au aşezat durabil, de-a lungul unui întreg mileniu, mai multe popoare care au influenţat istoria autohtonilor cu o intensitate ce a variat în timp. Printre etniile care au găsit aici un mediu favorabil afirmării lor s-au numărat maghiarii, germanii, evreii, armenii, sârbii, slovacii etc. Până la Primul Război Mondial, Transilvania a fost condusă aproape în exclusivitate pe plan central, dar şi la nivelul unităţilor administrative zonale de către maghiari, saşi şi secui, românii, populaţia nu numai autohtonă, dar şi majoritară din punct de vedere demografic, fiind eliminaţi treptat, începând cu secolul XIV, de la beneficiile politice, economice şi culturale ale statului în care trăiau. În decursul Evului Mediu, autohtonia şi preponderenţa românilor în Transilvania a fost un lucru firesc, atestat în repetate rânduri de înalţi oficiali din regatul Ungariei, de călători străini etc. Nimeni nu s-a gândit până în epoca modernă să nege românilor faptul că ei s-au format în Transilvania şi că erau cei mai numeroşi locuitori din provincie. Au exprimat aceste evidenţe numeroşi cărturari, dar şi reprezentanţi ai puterii. Umanistul Antonius Verantius remarca faptul că în Transilvania locuiau „secui, unguri şi saşi; aş adăuga totuşi şi pe români  care, deşi îi ajung uşor în număr pe ceilalţi, nu au nicio libertate, nicio nobilime, niciun drept al lor”. Verantius consemnează şi el de mai multe ori originea romană a românilor, constatând în privinţa ponderii etniilor că românii îi egalează cel puţin pe ceilalţi locuitori, adică reprezintă peste 50  la sută  din populaţia Transilvaniei .

Cucerirea Transilvaniei de către Habsburgi la sfârşitul secolului al XVII-lea a însemnat, printre altele, introducerea unei administraţii eficiente, organizarea şi inventarierea potenţialului uman şi material din teritoriile integrate imperiului. Aceasta a condus, printre altele, şi la introducerea treptată a conscripţiilor şi la înregistrarea periodică a diverselor categorii socio-profesionale ori chiar şi a întregii populaţii. Fireşte, nu au lipsit nici în această perioadă aprecierile cu caracter general, empiric, asupra structurii demografice a Transilvaniei. Printre alţii, iezuitul Andreas Freyberger, în anul 1702, în prima lucrare istorică despre unirea românilor ortodocşi din Transilvania cu biserica romano -catolică, spunea că românii reprezintă populaţia cea mai numeroasă din provincie, arătând că „sunt răspândiţi în toată Transilvania şi în această secuime, ba chiar pe pământurile şi în scaunele saşilor. Nu există sat, nu există oraş, suburbie care să nu-şi aibă românii săi”.(*1)

Şi totuşi, nimeni nu s-a gândit, deocamdată, să pună sub semnul întrebării ceea ce era evident şi firesc pentru contemporani, respectiv autohtonia românilor şi preponderenţa lor demografică în provincie. Preponderenţa demografică a românilor din Transilvania, alături de autohtonia lor, a pătruns treptat nu doar în conştiinţa elitelor, ci şi a românilor de rând. De aceea, atunci când, aproape de mijlocul secolului al XVIII-lea, românii ardeleni elaborează primele documente revendicative în vederea modificării statutului lor, ei fac apel, printre altele, şi la factorul demografic. Conscripţiile oficiale, precum şi cea confesională, organizată de însuşi episcopul unit Inochentie Micu la 1733, au arătat fără tăgadă ceea ce era evident pentru toată lumea, faptul că românii constituiau populaţia majoritară din Transilvania. Primul care include în argumentaţia sa preeminenţa românilor în provincie este episcopul unit Inochentie Micu în memoriul său, Supplex Libellus, din anul 1743. Acesta acuză autorităţile că multe din abuzurile economice şi juridice la care sunt supuşi românii se datorează faptului că ei nu beneficiază de funcţionari din neamul lor care să le cunoască limba şi să le înţeleagă problemele: „deşi românii locuiesc districte, ca Făgăraş, Chioar, Haţeg, şi mai mult de jumătate din unele comitate, scaune etc., totuşi nu pot avea, ca celelalte naţiuni zise recepte, slujbaşi din sânul lor”. Apoi, în ceea ce priveşte revendicările referitoare la întregul corp naţional, episcopul Inochentie Micu nu vede niciun motiv pentru care naţiunea română nu ar putea fi şi ea receptă ca şi celelalte trei naţiuni privilegiate, subliniind faptul: „când ea le întrece în număr pe toate, iar în sporirea vistieriei, în sarcinile publice şi slujbe cel puţin le egalează, şi la fel a contribuit atât la războaie, cât şi la apărarea ţării” . Nu întâmplător episcopul a asociat numărul majoritar al românilor din Transilvania cu cantitatea sarcinilor publice, îmbinarea factorului demografic cu cel economic fiind armonios integrată în susţinerea revendicărilor politico-naţionale. Episcopul Inochentie Micu a extins revendicările pentru tot corpul naţional, acoperind astfel doleanţele întregii naţiuni române din Transilvania . La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când elita românilor din Transilvania a solicitat obţinerea de drepturi politice asemenea celorlalte elite ale maghiarilor, secuilor şi saşilor, invocând printre alte argumente istorice, filosofice şi juridice faptul că românii erau cei mai vechi şi numeroşi locuitori din provincie, unii istorici maghiari şi saşi (reflectând interesele cercurilor politice conducătoare în Transilvania), au început să conteste autohtonia românilor şi preponderenţa lor încă din Evul Mediu. Mai mult, susţineau unii dintre aceşti istorici străini, românii ar fi devenit majoritari în Transilvania doar în secolul al XVIII-lea, ca urmare a imigrării românilor din Moldova şi Ţara Românească, unde regimul fanariot apăsător ar fi provocat plecarea multor locuitori în Transilvania. Se ştie foarte bine că în Transilvania, în secolul al XVIII-lea, a fost lansată celebra formulă că după tratatul de pace de la Karlowitz din 1699, când Transilvania a trecut de sub suzeranitatea otomanilor sub cea a Imperiului Habsburgic, „a fost înlocuit jugul de lemn turcesc cu cel de fier austriac”. Această formulă reliefa, printre alte conotaţii cu caracter politic, şi faptul că fiscalitatea austriacă nu admitea sub nicio formă eschivarea de la plata obligaţiilor faţă de fisc, aparatul administrativ şi armata imperială fiind instrumente de coerciţie care impuneau locuitorilor achitarea obligaţiilor faţă de stat. Ori, în Ţara Românească şi Moldova, cu toate majorările fiscale consemnate de-a lungul secolului al XVIII-lea, mai cu seamă în a doua sa jumătate, evaziunea fiscală a crescut şi autorităţile din cele două ţări nu aveau la îndemână o structură administrativă organizată şi o forţă militară numeroasă, care să asigure încasarea periodică şi riguroasă a obligaţiilor fiscale ale locuitorilor. De aceea, sensul de mişcare al populaţiei nemulţumite de creşterea obligaţiilor sale financiare şi economice a fost mai degrabă dinspre Transilvania spre Ţara Românească şi Moldova, şi mai puţin din cele două principate româneşti spre Transilvania.

*1, Ioan-Aurel Pop, „Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV)”, în vol. Istoria României. Pagini transilvane, coord. Dan Berindei, Cluj-Napoca, 1994,

Articol  de Ioan Bolovan, Prof. Univ. Dr., Prorector al Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. Acest articol, în forme mult extinse, a mai fost publicat  în volume de studii sau reviste științifice din țară și străinătate.

”Amprenta de Onești” a preluat acest articol (fragment) din volumul  ”DEMOGRAFIE ȘI CONFESIUNI ÎN TRANSILVANIA”,  COORDONATOR: PROF. UNIV.  DR. MIRCEA GELU BUTA (ARHIVELE  BISTRIȚEI, 2018).

Din lectura  acestui volum se desprind câteva  concluzii:

1. Prin scăderea populaţiei rezidente, numărul actual al populaţiei  României este comparabil cu acela consemnat la recensământul din anul 1977, deci cu aproape 4 decenii în urmă.

2. Aproximativ 2,5 milioane de persoane, constatate ca diferenţă între populaţia după domiciliu şi cea rezidentă la 1 ianuarie 2015, sunt estimate ca a fi plecate în străinătate.
3. Peste 99 la sută din persoanele plecate în străinătate sunt persoane tinere şi adulte, vârsta medie a acestora situându-se, în anul 2011, între 30 şi 32 de ani.
4. Scăderea populaţiei este cauzată de consolidarea ratei scăzute a natalităţii. Acest indicator a înregistrat în România o valoare cu 4 la sută mai mică decât media europeană, în anul 2014.

5. În perioada 2000–2014, rata mortalităţii generale în România s-a menținut mai mare decât cea europeană.

6. Echilibrul între grupele mari de vârstă se deteriorează continuu  prin scăderea ponderii populaţiei tinere şi creşterea celei vârstnice.

7. Indicele demografic de îmbătrânire a crescut continuuî  în România în ultimii ani, ajungând la valoarea de 110 persoane vârstnice (peste 65 de ani)  care revin la 100 persoane tinere (0–14 ani).

8. Se acutizează problemele specifice pentru persoanele vârstnice: singurătatea, boala, sărăcia, izolarea socială etc.

În foto 1, imagine din  municipiul Bistrița