Am plâns neștiutor, întâia oară, atunci când am apărut pe lume, neștiind eu, omul, că îmi va fi dat să plâng de- atâtea- ori. Și-am plâns apoi pentru nimica – de ciudă, ori fără vre-un motiv, și-am plâns  din pricina genunchilor juliți. Am plâns puțin și-am alegat din nou… Și-apoi am plâns din ce în ce mai rar, din ce în ce mai grav… Am plâns  cu  inima pe doine,  am plâns cu fruntea pe idei, am plâns cu mâna pe condei, și-am plâns în poala unui munte, la urcuș, care a –ntrebat:” De ce plângi, ce vrei?” Și pentru mine am plâns, și-am plâns și pentru alții. Am plâns cu lacrimi. Și am plâns  și fără…

Când n-am putut iubi pe cine  s-ar fi așteptat, am plâns  de plânsul furișat într-o batistă… O lacrimă fierbinte, în zăpadă, am lăsat să cadă, atunci când n-am găsit de la început, de sub troiene, drumul care l-aș fi vrut… Când n-am fost înțeles am plâns în mine. Când nu am izbutit, am plâns durut. Am plâns când n-am știut deajuns  și parcă tot mai plâng. Am plâns pe visul de copil, uitat. Am plâns pe banca amintirii, ce uneori părea că-i tristă. Și-am plâns  ascuns în pumni, că n-am știut zâmbi, atuncea când am vrut. Am plâns pe șoapta despărțirii, neauzit, când  foșnetul castanilor vibra. Am plâns retrospectiv  pe clipa de întâlnire.

Am plâns în seară. Noaptea am dormit. Dar m-am trezit uimit în zori, c-o lacrimă la gene. E poate roua dimineții pe care o sorb cu sufletul, întreagă. E lacrima de bucurie aprinsă, ce răspândește-n soare culori de  viață și de-avânt, e lacrima de fericire a tinereții, pe care o plângem făr-să știm în dăruirea noastră cotidiană.

Șoaptă strigată lumii întregi, ce-mi strălucești vibrând  pe obraji, te las să-nvingi clipe firești și să dispari în vântul  iubirii, la clipa în care alerg după o stea…                 Roni Căciularu, Din volumul ”Arc voltaic”, Bacău, 1972