Aceleași ploi ii plouă, același cer privesc, același vânt ii bate. Smeriți cresc impreună. Se iubesc tăcuți, ca niște monahi, și ne iubesc și pe noi, ne privesc cu dragoste, ne privesc cu dor, i-au privit pe bunicii noștri, pe părinții noștri, acum ne veghează pe noi, pe  copiii noștri…

Ne invață să creștem impreună, să avem aceleași rădăcini, să rezistăm și să ne bucuram de același cer. Ne invață să ne cântăm unii altora despre dragoste, ne invață să ne povestim unii altora ce ne ingreunează urcușul. Ne invață să ne mângâiem, așa cum se mângâie ei cu frunzele și coroana. Înfloresc impreună, iar rodul lor il dăruiesc cu totul, pentru ei nimic ținând.

Cu frunzele ne apară de arșiță, de ploi, ne ascund de ochii răi. Nu spun niciodată NU., iar cu trupurile lor ne incălzesc in iernile grele. Se răstignesc pentru noi. Aceasta este dragostea copacilor care cresc impreună. Împreună se schimbă, impreună iși răresc frunzișul, impreună se pregătesc de iarnă. Împreună trec prin viforniță și…plini de nădejde așteaptă primăvara invierii.

Ce fac ei iarna? Se roagă!

Ați văzut vreodată copaci supărați? Nu.

Ați văzut vreodată copaci furioși? Nu.

Ați văzut vreodată copaci mincinoși? Nu.

Ați văzut copaci care respiră, care se mângâie, care-și vorbesc, care-și impletesc rădăcinile, care-și cântă impreună?

Luați in brațe acești copaci, fiindcă o să vă invețe dragostea, care nu cade niciodată.   Eseu de  Adriana  Oltean, ”nemuritoare   de    rând”, Fotografie  artistică de Gabriela  Floriștean