POVESTIRI   DE   DEMULT

…Mă pornii la ţară, la un Român căruia de vreo câţiva ani îi închiriez nişte pământ, şi la care acum mă duceam să văd dacă îl mai ia şi pe anul ce vine. Era spre seară, aerul încărcat de pâclă şi cum erà omăt, la dâmburi părea cerul unit cu pământul, iar copacii încărcaţi de omăt şi promoroacă, — par’că atunci înfloriseră. Cum am eşit din oraş, faţă cu huciagurile desbrăcate de podoaba de satele cu casele mici şi uliţele strâmte şi neîngrijite, şi unele ca nişte colibe, mă năpădiră o mulţime de gânduri, dacă faţă cu sărăcia cea mai mare parte din ţărani, faţă cu lipsa întreagă de interes ce-şi poartă şi pentru uliţele care le calcă si casele în -care stau, faţă de lipsa lui de pricepere în a lupta împotriva streinilor mai bine înarmaţi ca el, şi faţă de umilirea ce-o întâmpină pe toată ziua această talpă a pământului românesc şi mai mult faţă de vânturile de prefacere şi frământări ce-1 iau înainte nepregătit cu tot soiul de idei de socialism, din care singur nu ştie ce să aleagă, el, la o vreme de cumpănă îşi va lăsa toate, va lua puşca şi va lupta…

Cavalerii jucăuşi pier până la cel din urmă şi rămâne numai ultima generaţie de femeiuşte. Triste şi abătute caută sălaşuri pentru iarnă. Un colţ din pivniţă, un ungher prăvos din pod sau şură e un adăpost mulţumitor văduvelor, cari aveau odată mai mulţi cavaleri în jurul lor. Sic transit gloria mundi! Primăvara abià îşi deslipesc aripele şi primul gând al văduvelor e să înceapă pişcăturile din anul trecut şi să-şi aşeze ouăle în apele exundate. învinuiţi de pişcături, impertinenţii şi obraznicii sunt tot ei, morţii, cei fără nici o greşală. Câţi bărbaţi din lumea noastră ar mai fi atât de cavaleri, încât să sufere batjocura, ocara şi tot cuvântul rău, minţind pentru consoartele lor? Lăsăm doamnelor cuvântul!

Şi cum gândeam eu aşa îmi veni în minte icoana închipuită a răsboiului din Balcani, unde Turcu cel fioros de-acum cincizeci şasezeci de ani a fost sdrobit pentru a nu se mai ridica niciodată, şi apăsa o amărăciune pe inima mea şi par’că eram închis într’o cutie si mă vorbeam cu mine si nu ziceam că ţăranul nostru prea multe sufere să-i vie gust de bătae, când mulţi n’au pentru ce să bate. Şi cum gândeam aşa m’am trezit în satul cu pricina, unde gândurile mele s’au trezit şi s’au oprit la poarta ţarinei de grija să nu mă mânânce cânii din sat. Se vede că odată cu omul se îmblânzesc şi dobitoacele, căci cânii m’au lătrat, dar de dat, n’au dat la mine şi m’am trezit la omul căutat, la Ion a lui Vasile a dascălului din Horodniceni, a cărui casă draniţită erà împrejmuită cu gard de nuiele.

E gospodar de seamă în Horodniceni, cu vite, atunci avea doi porci în coteţ de tăiat, oi. Afară pe-o grindă spânzurau nişte pelcele de oaie. Un câne se  dădu Ia mine şi Românul, un om de mijloc, cu plete negre, cu ochii verzi şi faţa puţin suptă şi brăzdată de două încreţituri ca două urme de tăietură, se ivi şi strigă: „Hă-hăă, Dun Ion. Bună ziua, domnule Ioane”. Am intrat în o casă, cu podul jos, ca la ţară, cam întunerec; un om cosea pe-o laiţă nişte sumane, şi o mătuşă se uità la el, gospodina, o femeie, cam de vr’o patruzeci-cincizeci de ani, cu ochii verzi si cu o înfăţişare veselă, pe un scaun cu trei picioare, cârpea nişte rufe; iar pe un pat în fundul casei stăteau tăcuţi, cu cuşmele pe cap, şi cămăşi albe pe sub antereie cei trei băeţani ai omului. Rotindu-mi ochii împrejur, dădui la răsărit de un rând de icoane, şi un pălitar, ilustrat din „Universul literar” pare atâta „Botezul Domnului Isus Hristos”, în vreme ce în fund se lămurea o rudă cu sumane şi rochii femeieşti, şi la un capăt al grindeiului trei părechi de ciubote galbene, noi, de vacs. Am dat bună ziua femeii, sumănarului şi băeţanilor şi ne-am pus pe sfat şi întrebări: „Ce se mai aude prin târg, ce mai faceţi”, — nu ştiu ce. Eu le-am răspuns, că sunt bine. Ei, cu vorba cunoscută: „Mulţumim lui Dumnezeu!” au răspuns şi gospodarii că sunt toţi bine. Apoi, omul a scos o sticlă cu vin, femeia a pus de cafea, şi ea de ici, nu ştiu ce, am dat-o iar pe vorbă, întrebându-i de popuşoi cum au fost anu trecut. „Apoi, cum să fie, a răspuns omul; mămăliga se face neagră, şi crudă. Trebuie uscaţi bine. Iată în sat, o mulţime de oameni s’au îmbolnăvit de pântece. Au eşit mucegăiţi din pricina ploilor; încolo, sunt bine. Sunt gospodari buni în sat, da mulţi n’au pământ. Şi-apoi mai e rachiul ăsta, bată-1 să-l bată. Avem două crâşme, si mai e loc de una, amu cine a face-o. Una e a Cooperativei, şi una a lui Leizer”.

Eu ştiam pe Leizer, că mai fusesem în Horodniceni şi m’am dus să văd ce mai e şi pe la crâşma lui, şi-i mergea destul de bine. Şi mai vorbind nu ştiu ce, deodată gospodina, aducându-mi cafeaua întrebă: „Da ce se aude, că Bulgaru bate pe Turc?

– Apoi, cam aşa”, i-am răspuns eu. „Rău, a ajuns Turcu”, îi taie vorba femeia cea streină; „dacă a ajuns să-l bată pe el Bulgarul… Auzi, nişte păcătoşi, care vând ceapă şi usturoi, nişte pârliţi, care îi vezi toată vara pe ici pe la noi adunând ban cu ban după zarzavat, a ajuns să bată pe Turc.

– Ee, făcu Românul, par’că el l-o bătut, Rusu. Rusu i-a dat bani, Rusu i-a dat tunuri, Rusu … de toate.

–  ”Da şi pe-ai noştri, am auzit că-i concentrează”, îi dă femeia.

– Apoi, da, zise omul, dacă n’or da ce-i cerem, mergem, musai.

–  Ai mei s’au şi pregătit, zise nevasta omului, uite pe grindă trei părechi de ciubote, cojocele au, sumane le coasă dumnealui” şi arată cu mâna spre sumănar. „Oho! grăi sumănarul: eu am să le fac niste sumane să nu pătrundă prin ele nici tunul”.

– Te-i pomeni d-le Gheorghe că nici nu le-om putea îmbrăca că or fi prea grele.

– ”Aş, răspunse sumănarul, uite-s ca pana” şi scutura haina.

– Da ştii, vorbi femeia cea streină, că Ion a lui Grigore a Anei, a dizertat. Apoi: să vezi cum a fost, zise omul de casă, a venit un jidov din ţara nemţească şi a momit pe vreo câţiva să meargă Ia America. Şi 1-a momit şi pe dânsul, 1-a făcut să-şi vândă locul pe nimic la un nănaş a lui şi s’o dus dincolo. Amù, de ici delà comănduire 1-a zăpsit, şi nu 1-a urmărit pe el, ci pe jidovul care 1-a smomit, şi l-o închis şi a spus că nu-i dă drumul până nu aduce pe soldat înapoi. Jidovul, atunci, a scris o scrisoare lui, băeţanului, spunându-i să vie în cutare loc să-i deie parale. Băieţanul a venit pe furiş, noaptea, acolo unde a zis el. Da comănduirea de colea a şi trimes pe un sergent cu doi soldaţi, să fie acolo, când o veni el. Cum a sosit au şi pus mâna pe dânsul. Pe el nu 1-a închis, decât vreo trei zile, da jidovul si amù sede închis.

–  Ba, Ia ai mei le-am spus, vorbi femeia, să n’aud de lucrurile astea. Uite, mai bine să-i văd morţi decât să dizerteze. Lasă să-şi facă datoria. Iată, unu e liberat şi se uită la băieţani, unu se duce amu, şi unu la anu. A fi bătaie – aşa se aude, ducă-se să-şi facă datoria. Dacă le-a fi scris delà Dumnezeu vine ca oul, nu, uite, îi dă unu la crâşmă cu un par în cap,  ori cine ştie ce, Doamne fereşte, i se întâmplă – şi numai ce-1 vezi gata. Amù straie şi-au făcut că aşa au ordin când i-or chema să fie gata. Şi le mai trebuie doar parale, or căra lemne delà pădure şi şi-or face”.

Vorbele femeii m’au uluit, dar nici băieţanii n’au zis nimic decât, că au zis unul cătră ceilalţi: „Hai, să tăiem porcul cela, că de ne-o duce la bătaie, încalea să luăm cu noi si câte-o bucată de slănină” si râzând au esit pe usă.

A doua zi dimineaţa am plecat. Omul a ţinut să mă petreacă, şi să mă ducă pe uliţa cea mare a satului pe la Leizer şi Cooperativa. Însă, pe unde am trecut toate gardurile erau bune, numai înaintea crâşmelor numai parii în pământ. Şi l-am întrebat pe om, cine a rupt gardurile şi el mi-a spus: „Hâm, uite, neavând de lucru se bat cu parii Dumineca. Şi ăsta e gardul meu, grădina e a mea. Ştiu pe vinovaţi, aş putea să-i pârăsc, da aşa-s ei: iarna, mi-1 rup cu bătăile, iar primăvara vin de mi-1 fac Ia loc: ei cară nuele; ei îl îngrădesc”.

Vorbele astea m’au făcut să mă lămuresc bine de firea ţăranului, să râd şi să rămân gânditor. Şi aşa am mers până în afară de sat, când mi-am luat rămas bun delà om si am plecat, singur, cu gândurile întunecate la venire, mai risipite şi cu credinţa: „Că Românii când n’au asupra cui aş arăta bărbăţia, se bat ei din ei”…     I. Dragoslav, Povestire  apărută  în 1913 în revista  ”Luceafărul”