Momente inedite  dintr-o călătorie  de neuitat  (1)

Cine poate să mă învețe cum să spun pe scurt povestea unei călătorii în care fiecare moment petrecut impune răgaz să se destăinuie cititorului cu bogăție de amănunte. În urmă cu un an, o pagină de ziar mi-a furat privirea: 24 de zile Amsterdam-Marea Neagră pe Rin, Main şi Dunăre. A fost unica dată când am văzut o asemenea excursie. Ideea de a străbate prin inima Europei, pe artere curgătoare, de-a lungul cărora se află cele mai importante castele medievale, orașe mari si mici, cu pitorescul local al atâtor regiuni din cele 14 țâri de peregrinare şi nu mai puțin de 4 capitale, m-a determinat să contactez compania şi să rețin o cabină. Știam că vapoarele fluviale nu au mărimea celor ce străbat mările lumii, au numai trei nivele şi capacitate maximă de 130 de pasageri. Vaporul nostru, „Scenic Saphire”, unul dintre cele mai moderne, avea lățimea mai mică de 12 metri, ca să poată trece prin cele 68 de ecluze de-a lungul traseului, şi lungimea de 136 de metri. Cum râurile sunt traversate de numeroase poduri, înălțimea ambarcațiunii este limitată şi, din această cauză, cabina de pilotaj, ce domină puntea superioară, în apropierea podurilor mai joase, este coborâtă pe piloni hidraulici. Se înțelege că, în aceste zone, accesul călătorilor pe puntea amenajată cu șezlonguri, fotolii la umbra parasolarului şi pista de alergare, este interzis.

Ne-am îmbarcat la  Amsterdam, şi prima reacție a fost mărimea redusă a cabinei, la care spațiul dintre pereți, restul mobilei şi pat se reducea la o lățime de om. În rest, totul se poate socoti c-ar fi confortabil. O bună parte dintre călători au avut prilejul să se cunoască în dimineața zilei la un luxos hotel din centrul orașului, în așteptarea autocarelor care făceau transferul pe vas. Până la ora șase seara, am desfăcut bagajele şi ne-am pregătit pentru primul dejun pe vapor. Înainte de asta, însă, în salonul barului, „the lounge”, am avut prima întâlnire cu Peter, directorul croazierei. Aceste întâlniri aveau să se repete în fiecare seară. Încet, încet, am început să ne familiarizăm cu Peter, pe care ne-am deprins să-l îndrăgim, cu personalul de la bar şi din sala de mese, cu cei trei căpitani, toții români, şi cu restul echipajului.

În dimineața următoare, cei ce n-au avut ocazia să viziteze Amsterdamul au făcut un tur cu un vaporaș pe rețeaua de canale ce înconjoară orașul, iar ceilalți au vizitat o fermă din provincie, în care nivelul lanurilor agricole se afla sub nivelul apelor străjuite de diguri. În localitatea următoare, Zaanse Schans, un șir pitoresc de mori de vânt, construcții masive din lemn, ce au supraviețuit progresului tehnic de astăzi, domina priveliștea. Aceste mori (în foto 1), la vremea lor, au câștigat lupta cu apele de pe terenurile joase, reușind să canalizeze surplusul de ape şi să usuce pământul. Întorși pe vas la ora prânzului, motoarele au fost puse în mișcare şi corabia noastră şi-a început călătoria pe ape, către Marea cea mare din Răsărit. Lunecând pe luciul apelor Rinului, priveliștile au început să defileze în fața noastră, de-o parte şi de alta a corabiei, în ritmul lent ce oferă spectatorului posibilitatea de-a asimila bogăția de sentimente declanșate la vederea locurilor prin care treceam. Instalați în fotoliile confortabile din salonul-bar, cu ceașcă de cafea în față şi aparatele de fotografiat atârnând de grumaz, gata de acțiune, urmăream încântați această incredibilă desfătare a schimbărilor de decor, incomparabilă cu o excursie în tren sau maşină, pentru că viteza de navigare pe fluviu rareori depășește 12 kilometri pe oră.

Foto 2 – Amsterdam (Olanda), foto 3 , Koln (Germania)

În dimineața următoare, continuăm să navigăm în susul Rinului, către Cologne, unde trebuia să ajungem abia după prânz. Cologne sau Köln este al patrulea oraș ca mărime în Germania, cu o populație ce depășește 10 milioane de locuitori şi una dintre cele mai vechi așezări din Europa, datând din anul 38 î.Hr., când a fost fondat de romani. Renumita ei catedrală gotică, îmbrăcată în sculpturi şi arabescuri dantelate în piatră, se impune vizitatorului prin cele două masive turnuri laterale, a căror complicată structură nu a putut fi apreciată în întregime, din cauza înălțimii şi a ploii din acea zi. Începuturile ei datează încă din cel de-al patrulea secol, dar, prin aducerea la Cologne a moaștelor Celor Trei Magi în secolul XII, vechea catedrală a trebuit să fie mărită, şi construcția prezentă a fost finalizată abia în anul 1880.

După o succintă trecere prin oraș, autocarele ne-au adus pe uscat, la castelul Marksbug, datând încă din secolul al XII-lea, care este unicul rămas intact de-a lungul Rinului, celelalte fiind distruse de numeroasele lupte dintre Franţa şi Germania. Multe dintre aceste castele au fost refăcute în ultimele două secole.

Rinul, unul dintre cele mai lungi fluvii din Europa, are o lungime de 1320 de kilometri, coborând din Alpii Elveţieni, către Olanda. La Rotterdam, este conectat prin canale cu fluviile Main şi Dunăre, ceea ce face posibilă navigarea din Marea Neagră către Marea Nordului, pe o distanță de 3500 de kilometri. Încă din Antichitate, Rinul a avut o mare însemnătate economică şi strategică, fiind folosit de romani atât pentru transportul de mărfuri şi materiale, cât şi drept graniță naturală a imperiului. Astăzi e cel mai aglomerat fluviu din Europa, fiind frecvent navigat de șalupe imense transportând petrol, minereuri, cherestea etc., dar şi de ambarcațiuni turistice. De-a lungul fluviului, distanta este marcată la fiecare kilometru şi, intrând în zona strâmtorată, partea cea mai romantică a Rinului, între kilometrii 529 şi 685, de la Koblenz la Rudesheim, vedeam peisaje spectaculare, dominate de munți joși, cultivați aproape în întregime cu viță-de-vie. Pe culmi, străjuiau fantomatice siluete de castele medievale, ce trebuiau apropiate ochiului cu ajutorul teleobiectivelor la fotografiat.

După Koblenz, la confluența Rinului cu râul Moselle, se ridică stânca Lorelei, de 120 de metri înălțime, care ne amintește poemul lui Heinrich Heine, evocând legenda frumoasei cu părul de aur, pieptănându-şi pletele aurii, în timp ce cânta un refren ce punea în transă pe ascultători. În dreptul acestei stânci, mulți marinari, cutezând să navigheze prin strâmtoare, şi-au pierdut viața.

Absorbit de frumusețea acestor locuri, în timp ce căutam să imortalizez pe peliculă imaginile pe lângă care navigam, nu am observat că o doamnă s-a apropiat de mine să mă întrebe dacă este adevărat că sunt român. Mi-a spus apoi că ea este din Canada, dar că străbunica ei, originară din România, a insistat ca toți copiii ei să vorbească românește. De atunci au trecut patru generații şi continuă să vorbească cu toții limba străbunei. Această destăinuire mi-a fost făcută în românește şi, firește, de atunci am devenit buni prieteni. Este vorba de Vera şi Cliff Fontaine, din Halifax Street, în Regina, Saskatchewan. După căderea lui Ceaușescu, biserica frecventată de ei în Regina, auzind de ororile copiilor din orfelinatele din România, a hotărât să vină în ajutorul acestor copii. Vera, care deja putea comunica cu autoritățile din țară, a fost cea mai indicată să reprezinte grupul de ajutorare. În România, o persoană din conducerea orfelinatului a rugat-o să caute pe cineva în Canada, care e dispus să înfieze o fetiță de șapte ani. Aceasta trebuia să fie adoptată de o familie în Germania, care s-a răzgândit, iar copilul a căzut într-o adâncă depresie. Vera nu mai era o femeie  prea tânără; avea deja patru copii mari acasă, dar asta nu a împiedicat-o să-l sune pe Cliff, soțul ei canadian, şi să-i propună înfierea fetiței. De atunci au trecut 18 ani. Dalia, fetița din orfelinat, a preluat florăria mamei din Canada, este căsătorită şi am avut bucuria s-o cunosc la București, venită în vizită cu soțul ei, de asemenea canadian, să se bucure de o vacanță cu părinții în România. Văzând această fată tânără, frumoasă şi inteligentă, nu pot să nu cuget puterea miracolului înfăptuit de acești oameni cu un copil care nu ar fi avut nicio șansă în viață, fără intervenția lor.

În după-amiaza acelei zile  am făcut o vizită în Rudesheim, de unde un teleferic ne-a urcat la un parc pe vârf de deal, unde se află Niederwalddenkmal, o statuie alegorică, reprezentând Germania, construită să comemoreze unificarea Germaniei în 1871, după Războiul Franco-Prusac. După Rudesheim, la Mainz, părăsim Rinul şi ne continuăm drumul pe Main, către Bamberg, pe o distanță de 396 de kilometri, dar prima noastră oprire va fi în Miltenberg, de unde autocarele ne vor duce la Wertheim, cunoscut centru în crearea sticlei de calitate, al vinurilor, al berii şi al delicioșilor cârnați bavarezi.

Orașul  Miltenberg

Am găsit un orășel romantic, medieval, cu case înrămate pe jumătate în bârne solide de lemn, la confluența râurilor Main şi Tauber, zonă renumită, de altfel, şi ca excelent loc de vacanță şi recreere. În centrul acestui orășel pitoresc, ghidul ne-a spus o poveste întâmplată cu 70 de ani în urmă. Un grup de naziști au hotărât să demonstreze prin centrul localității, şi consiliul comunal era îngrijorat că orașul va avea de suferit din cauza manifestației, alungând turiștii. Primarul a decis că numai Dumnezeu poate salva această situație. Duminică, ziua planificată pentru demonstrație, au sosit şi naziștii, în uniforme, strânși în piața comunală din fața catedralei, au început să se agite la microfoane, când, deodată, clopotele bisericii au acoperit întreaga desfășurare a evenimentelor, lung şi interminabil, până ce demonstrația a fost dizolvată. „Miracolul Domnului” nu a rămas, din păcate, fără pedeapsă.     Pagini din    ”AI Overview”- un jurnal captivant ce nu descrie doar lucrurile de văzut ci și interacțiuni  umane