DEBUT     LITERAR

Întoarcerea eului  

 

 

Ia-mă și adapă-mă-n mareea sărată, 

Că mi se scurg ghețarii lacrimilor în abis, 

Și mă sting de căldura sângelui meu, năpastă; 

Luați-mă, fantasme deșarte, să pier 

În iarba detestabilă 

De care nu mă mai satur; 

Pe care o îndrăgesc și care mă săgetează fără ocoliș 

Să mă iubească ale mele reverii, și dulceața 

Dogoritoare a capilarelor să nu-mi dea boala 

Eternității suflată de azur.  

 

 

 

Că scâncesc ca un prunc când sunt unul, 

Tu să mă ierți, inimă nemuritoare 

Că n-am făcut un rău în vizuina mea apăsătoare; 

Am visat prelung la iubire, 

În deșert m-am afundat. 

Deșertul perturbărilor care-mi mănâncă din ficat 

În inconștiența medicamentației de care m-am refugiat, 

Să văd cum e să trăiesc cu apusul. 

Să ascult greierii pentru care-mi deschei existența 

În nesfârșite componențe ale omului, 

Observând un singur ochi și eterne suflete 

Care amalgamate compun mușchiul cardiac și sonata.  

 

 

 

Prin metalurgia telurică eu sunt un imigrant de arte 

Care caută viața ce și-a pierdut în esenșa somnului 

Un somn în trei etape, restructurat în zahăr 

Și în plămânii afumați, să nu coexiste în zadar, 

Privați de sănătatea nemulțumirii mele. 

Nu sunt și nu voi fi niciodată decât eu; 

Un eu bibliofil de care nu vreau să mă dezleg, 

Un eu, pe care-l uit, din când în când, în mine.  

 

 

Corp lipsit de lumină 

 

 

 

Îți caut pupilele printre agitația astrelor lugubre, 

În singurătate. 

Sunt un preșcolar care-ți descântă pașii 

Și-ți miroase umbra telurică, 

Crezând că tu o să-i zâmbești. 

Te-am privit, și nu-ți deznădăjduiesc ascunderea; 

Ești înstrăinată, și totuși, atât de aproape 

Încât parafrazez saliva 

 La auzul luminii oarbe, 

Care-mi adună timpanul din livezi.  

 

 

 

Nu ești tu însăți, te simt apăsătoare 

Iar pașii-mi se cufundă în delimitările 

Asimetrice, ale gropilor ce răsar din trupul tău.  

Te contemplu, în nefiresc sărut liniștea 

Și trec dincolo de carul mare 

Să-ți schițez aprinderea. 

Tăcerea ta, aduce alinare și suflare 

Ghidate de ochiul cel năucit al tău, 

Fotografie  realizată de Ștefan Pop  Coț (Cluj Napoca)

Pe care l-am zărit venind. 

Clipesc acum nevăzutul, și îmi atingi obrazul, 

Iar sistemul osos se contopește-n reverie 

Uitându-mă, pe mine, în râu. 

Îmi ațintesc orbitele către lumesc 

Și nu te mai scotocesc în noapte; 

Dar sângele vivace al meu dorește sorbirea 

Să mai luminezi odată pentru mine.   

 

 

 

M-ai cuprins în dragoste, am sărutat băiatul 

Dar gândul s-a retras, 

Tot în unicitatea ta. 

Ia-mă cu tine în călătorie, lună plină.     Versuri  de  Corcoman  Rebeca, Elevă  a Colegiului Național ”Dimitrie Cantemir” Onești, Membră a Grupului  de Literatură  și  Artă ”Metafore  Comăneștene”