George Enache a murit singur, pe banca pe care a numit-o „acasă”. O viață ce s-a stins în tăcere, dar care ar trebui să rămână un semnal de alarmă pentru o societate, ce prea des trece nepăsătoare pe lângă oamenii fără adăpost. – ”Replica de Constanța”
RĂSFOIND PRESA DIN JUDEȚUL CONSTANȚA
O poveste de o tristețe adâncă s-a încheiat zilele acestea în Constanța. George Enache, un om al străzii cunoscut de mulți localnici pentru prezența sa tăcută pe o bancă dintr-un parc din cartierul Tomis II, a încetat din viață acolo unde și-a petrecut ultimele săptămâni din existență – sub cerul liber, cu frigul și singurătatea ca tovarăși.
„Drum bun, George Enache! Dumnezeu să te ierte și să-ți așeze sufletul în liniște și pace!” – este mesajul transmis de Asociația „Suflete Deschise”, cea care i-a fost aproape în ultimele zile și care a anunțat că se va ocupa de cheltuielile de înmormântare.
„Cu toții am observat oameni care dorm prin canale, prin parcuri, pe trotuare, prin gări, în locuri aglomerate sau izolate — așa cum l-am observat și pe George Enache. Am văzut, iarna, cum ambulanțele îi duc la spital, înghețați de frig, mai mult morți decât vii. Cei mai mulți îi consideră alcoolici, aurolaci, boschetari, drogați, se grăbesc să-i condamne, fără a le cunoaște tragediile. Îi vedem la pământ și este foarte greu să-i ridicăm de acolo, pentru că acești oameni nu și-au pierdut doar familiile și casele, ci și încrederea în sine și în semenii lor.
Pentru ei, dacă o cană de apă este pe masă, acolo rămâne — pentru că nu are cine să le-o întindă nici azi, nici mâine. Topiți de arșița durerii și înghețați de frigul singurătății, se sting triști și înlăcrimați, fără să aibă parte de mângâierea unei mâini și de glasul unui om căruia să-i pese.
Există prejudecata că oamenii străzii au ajuns în această situație doar din vina lor sau că sunt pe deplin responsabili pentru starea în care se află. Însă, de cele mai multe ori, oamenii ajung pe străzi printr-un concurs de împrejurări. Nu poartă doar ei vină. Întreaga societate contribuie la drama lor. Așadar, tot societatea ar trebui să le ofere sprijinul necesar pentru a depăși această etapă.
Din păcate, autoritățile susțin adesea că acești necăjiți ai sorții nu vor și nu se pot integra în societate. Dar este total greșit. Mulți dintre ei vor să se îndrepte, să muncească și să nu mai cerșească, însă nimeni nu-i ajută să se reintegreze. De aceea, avem obligația creștinească de a-i ajuta să-și recapete încrederea și speranța. George Enache deschidea ochii… o nouă dimineață. Își trecea mâna slăbită peste fruntea plină de sudoare și ofta. Pentru el urma o nouă zi în care sărăcia nu avea de gând să-l lase, o zi în care nu întrezărea nimic bun… nimic nou. Voia să se termine o dată cu tot chinul acesta. Se uita în jurul său și nu vedea pe nimeni drag.
Dacă i-ar fi văzut, și-ar fi adunat puterile și și-ar fi dorit să mai poată îndura chinul, frigul, mizeria, foamea, setea, tristețea… măcar o zi și încă o zi, pentru a-i mai putea privi în ochi, pentru a le mai auzi glasurile. Pentru cei pe care îi iubea, ar fi vrut să mai lupte, chiar dacă viața, pentru el, nu mai era decât un carusel al deznădejdii.
Privea îngândurat în gol și se gândea la clipa în care îi va fi mai bine sau la inevitabilul moment care avea să vină mai devreme sau mai târziu. Plecarea din această lume nu-l mai înspăimânta. Despărțirea de tot ce a iubit îl durea și mai mult. Îi dădeau lacrimile, dar mâinile sale le opreau la timp, ca ceilalți să nu-l vadă plângând.
Sufletul îi era mai chinuit decât trupul. Se gândea la cei plecați deja, la cei care rămân, la primul pas în viața de dincolo și la ultimul pas în viața de aici. Îi venea să meargă într-un loc pustiu și acolo să-și strige durerea. Pentru aceasta a ales…„băncuța din parc. Ar fi vrut să se spele, dar nu avea unde. Avea o rană la picior, dar nu avea bani s-o trateze și nici nu o putea ține curată. Îi era foame și se simțea tot mai rău. Îi era rușine să ceară ceva de mâncare, dar aștepta ca cineva să aibă milă de el — ceea ce se întâmpla foarte rar. Oriunde mergea, oriunde se afla, majoritatea celor din jur îl evitau, îl ocoleau, îl goneau… rareori se întâmpla să găsească un suflet milos.
Cu toții ar trebui să ne folosim priceperea și resursele pentru a-i sprijini și a le oferi alternative mai bune de a-și trăi viața aceasta, ca dar de la Dumnezeu. Deocamdată, le oferim puțin, însă sperăm să influențăm opinia publică în sensul ajutorării acestor oameni sărmani, care, înainte de a fi judecați, merită să fie ascultați și sprijiniți. Din nefericire, pentru mulți este prea târziu. Așa cum a fost și pentru domnul Enache. Cu părere de rău, ne exprimăm tristețea pentru dispariția aproapelui nostru. Cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima regretele neputințelor noastre. Regretele că nu am făcut mai mult pentru a te salva, frate George. Te rugăm, iartă-ne!”, au transmis reprezentanții Asociației „Suflete Deschise” din Constanța. – Articol de Nicoleta Borzea, Ziarul ”Amprenta” Constanța
”Cazul lui George Enache din Constanța readuce în prim-plan dramele tăcute ale persoanelor fără adăpost, care, lipsiți de sprijin și speranță, se sting în anonimat, chiar în mijlocul orașelor aglomerate. Organizațiile umanitare și civice reiterează apelul către autorități și societatea civilă pentru a dezvolta soluții concrete de adăpost, suport și reintegrare pentru cei marginalizați.” – ”Dobrogea Online”