Zilele acestea  comemorăm trecerea în eternitate a lui Nicolae Grigorescu (1838–1907), o personalitate tutelară a artelor vizuale românești și pionier al picturii moderne naționale. Prin asimilarea spiritului Școlii de la Barbizon și, mai târziu, a vibrației impresioniste, Grigorescu a reușit să elibereze arta românească de convențiile rigide ale academismului. Ieșind cu șevaletul în natură, a impus pictura ”en plein air” (în aer liber) și a adus pe simeze o sensibilitate cromatică nemaivăzută până atunci în spațiul nostru cultural. Pentru a omagia această personalitate cu  o profundă rezonanță în istoria artei, vă invităm la o incursiune vizuală contemplând lucrarea ”Mănăstirea Văratec”, realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea, piesă clasată în Fondul Patrimoniului Cultural Național. Alegerea acestui subiect nu este întâmplătoare.

Văratecul, unul dintre cele mai importante ansambluri monahale din Moldova, a reprezentat pentru Grigorescu nu doar un motiv pictural, ci și un spațiu al reculegerii și al armoniei dintre natură și arhitectură. Artistul surprinde monumentul într-o lumină caldă și într-o atmosferă contemplativă, evitând monumentalitatea în favoarea unei interpretări lirice, în care vibrația cromatică și spontaneitatea execuției conferă imaginii autenticitate și profunzime.
Privind tabloul, suntem martorii maturității depline a artistului. Compoziția ne poartă privirea către planul median, unde turla albă a așezământului monahal se înalță ca un adevărat centru de greutate al întregii structuri plastice. Scăldată în lumină, arhitectura captează reflexiile zilei și organizează în jurul ei întregul discurs vizual. Factura post-barbizon se îmbină aici armonios cu accentele impresioniste, vizibile mai ales în tușa fragmentată, rapidă și sigură. Grigorescu folosește o pastă picturală generoasă, care conferă o materialitate tactilă atât zidurilor mănăstirii, cât și vegetației care o înconjoară.
Întreaga suprafață a lemnului este animată de un dialog cromatic subtil. Tonurile reci și dinamice ale cerului brăzdat de nori contrastează armonios cu ocrurile calde, verdele crud și nuanțele de roșu-cărămiziu ale acoperișurilor din registrul inferior.

Dincolo de acuratețea topografică, geniul lui Grigorescu rezidă în capacitatea sa de a surprinde efemeritatea momentului. El nu pictează doar clădiri și copaci, ci însăși transparența aerului de vară și vibrația luminii, transformând așezământul de la Văratec dintr-un simplu peisaj într-o veritabilă stare de spirit.
Prin astfel de capodopere, Nicolae Grigorescu ne-a lăsat moștenire nu doar un document vizual prețios al lumii sale, ci o lecție atemporală de virtuozitate și emoție pură.  – Ana Maria Măciucă, muzeograf, Pinacoteca municipiului București

”Grigorescu pictează o viață la sat usor idealistă, alegând să picteze doar partea frumoasă a vieții țărani voioși și optimiști, peisaje feerice, voie bună).Însa cine il poate condamna? A pictat așa cum a știut mai bine in culori vii, cu un talent dumnezeiesc.”  – Andrei Hogaș, ”Național Magazin”, 2012