„Cine are carte, are parte” a fost una dintre cele mai populare zicale care au circulat în spaţiul românesc şi cu siguranţă nu numai. N-am cercetat cine a pus-o în circulaţie, nici în ce măsură a circulat şi în alte ţări şi nici dacă a fost la fel de populară  la străini ca şi la noi. Cum şi de când a început să circule în ţara noastră este iarăşi un subiect de cercetare, ca şi originea ei din punct de vedere sociologic.

Printre propagatorii notabili ai ideii de şcoală şi carte ca factori de emancipare socială (şi ascensiune profesională) s-au numărat Slavici, Vlahuţă, Iorga şi mulţi scriitori poporanişti. Ca organ de presă notabil care cultiva sistematic această ideologie culturală trebuie menţionată revista „Albina”, seria de până la Primul Război Mondial, o publicaţie fondată de gruparea din jurul lui Petre Gârboviceanu, directorul Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român. Cu toţii erau formaţi în anii de emulaţie socio-culturală din Vechiul Regat al Regelui Carol I, care a dezvoltat şi modernizat economia naţională, dar şi sistemul de învăţământ, când s-au construit numeroase şcoli în toate oraşele şi comunele ţării, destinate învăţământului elementar (general) obligatoriu.

Dar să revenim. Din momentul în care a intrat în conştiinţa publică, zicala „Cine are carte, are parte” a avut o înaltă semnificaţie de ordin moral, în sensul că învăţătura de carte asigură pentru fiecare un loc decent în societate şi cu cât cineva învaţă mai mult şi mai bine, cu atât va avea parte de o viaţă mai bună, în plan profesional şi social. Asta mai însemna, pe vremuri, că cei aflaţi în poziţii inferioare pe scara ierarhiei socio-profesionale îşi meritau soarta, pentru că nu învăţaseră destulă carte.

Nu se ştie cât a contat zicala în familiile din Capitală şi alte oraşe mai mari, dar cert este că ea a fost privită cu încredere în familiile oamenilor de la ţară, care, cum se ştie, se sacrificau pentru ca măcar unul dintre copii să poată fi dat mai departe la învăţătură ca să ajungă „domn cu carte”, aşa cum glăsuieşte celebra poezie a lui Vasile Militaru. Nu mai pomenim de personajele exemplare şi ilustrative din nuvelele lui Ioan Slavici, precum perseverentul Budulea Taichii şi din proza altor autori ai vremii afiliaţi curentului poporanist etc.

Aşa credeau mulţi alţii, aşa credeam şi eu, care de la opincă am ajuns vlădică şi din muncitor pe şantier, stenodactilograf la un institut de lingvistică, apoi cadru didactic prin şcoli de toate gradele, fiindcă mereu am simţit nevoia să-mi ameliorez statutul socio-profesional, iar pentru asta singura cale pentru mine a fost să învăţ mai multă carte, aşa că  după liceu am urmat o şcoală postliceală, iar apoi mi-am completat pregătirea cu studiile universitare.

Dar, lovitură de teatru. Parcurgând pagina de internet a unui respectabil autor cu un orizont larg de cunoştinţe, am dat peste un articol care mi-a schimbat complet perspectiva în această delicată chestiune. Într-un eseu în care se referă la ideea de acţionariat, autorul îi identifică originile în Grecia antică şi în republica romană. La romani, afirmă el, care statal erau organizaţi ca republică aristocratică, cetățenii aveau și „acțiuni” la realizările statului: „Cele mai mici se numeau <<particulae>>, de unde a derivat numele de <<particular>> (…) Marile investiții, cum ar fi construcția unui forum (piață publică) aveau acțiuni care erau denumite <<partes>>, sens cu care acest termen este utilizat în populara zicere <<ai carte, ai parte>> şi care iniţial  nu se referea la a avea educație școlară, ci la hârtia doveditoare, titlul de proprietate asupra pământului”.

Altfel spus, zicala avea un sens strict pragmatic în domeniul economic. Întrucât zicerea pare să fi apărut în regimul feudal, când sistemul de învăţământ era limitat la câteva şcoli şi academii domneşti rezervate fiilor de nobili şi nu exista un învăţământ general obligatoriu, este cât se poate de plauzibil şi de logic că aşa trebuie să fi stat lucrurile. Budulea Taichii şi cei asemenea lui trebuiau să mai aştepte până la vremurile lui Cuza şi Kogălniceanu pentru a propăşi social şi profesional prin învăţătura de carte…   Articol realizat de scriitorul Daniel Dragomirescu