POVEȘTILE    TOAMNEI   PENTRU   TOATE  VĂRSTELE

După tradiţiile populare, viţa de vie ar fi fost regină peste împărăţia florilor. Pentru a produce struguri din care oamenii să facă vin ca să se înveselească la petreceri, să-l folosească ca împărtăşanie şi leac pentru tămăduirea bolilor, renunţă la împărăţie şi la frumuseţea florilor pentru a deveni butuc de vie.

Vinul a fost unul din darurile importante făcute de Dumnezeu omului: „De mult, prin toate pâraiele şi prin toate fântânile era vin, nu apă. Dar oamenii s-au făcut răi. Dumnezeu s-a mâniat pe ei şi le-a luat vinul; a lăsat atâta vin şi atâta pâine cât să aibă cu ce sluji preotul la liturghie”.

Tema neputinţei împăratului de a distruge viţa de vie a făcut subiectul unei interesante poveşti româneşti, pe care o reproducem pe scurt: se spune că un împărat, a văzut că atâtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât cu stârpirea viţei de vie, care dă vinul cel tulburător la minte. A poruncit deci ca oamenii îndată să scoată din pământ copăcelul acela blestemat, ca niciun fir de leac să nu se mai găsească. Împăratul a murit şi altul s-a ridicat în scaun, şi apoi alţii, unul după altul, viind şi stăpânind norodul acela de oameni, care slăbea tot mai mult. Odată un crai din ţara aceea plecă în codrii după sălbăticiuni. Şi-mpuşcă, şi-mpuşcă, până când dă de un urs. S-a luat după el şi l-a gonit, până a ajuns la un schit. Acolo trăia un călugăr bătrân-bătrân, de când tata Noe. Cum aude gălăgia, iese din chilie. Văzând ursul şi pe cei ce-l fugăreau, se dezbrăcă de haina călugărească, îşi suflecă mânecile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un pui de iepure.

S-a minunat împăratul şi l-a întrebat cum de-a îndrăznit să pună mâna pe urs şi de unde are atâta putere în trup? Acesta i-a arătat chilia şi i-a spus că de mâncat nu mai poate mânca, că i s-au tocit toţi dinţii până la rădăcină, dar are o tufă dătătoare de putere, care face struguri la vreme de toamnă. Prisosul îl strânge şi-l pune în pod, de are tot anul. Împăratul s-a uitat la tufă şi vede că nu-i altceva, fără numai un butuc de vie. Când a venit la vale, a dat poruncă tare: de astăzi înainte tufa de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşindu-se orişicine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca şi ţine ursul de ureche.

Ion Ghinoiu – Sărbători și obiceiuri românești (Elion, 2003)

Fotografiile  1  și  2 sunt inedite – din Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului Român