Feodor M. Dostoievski –  Însemnări din subterană  (Fragment)

Acum aș vrea să vă povestesc, domnilor, indiferent dacă doriți sau nu să mă ascultați, de ce n-am reușit să mă prefac nici măcar într-o insectă. Vă declar solemn că de multe ori am vrut să fiu o insectă. Însă nici măcar de asta n-am fost în stare. Vă jur, domnilor, că dacă ești prea conștient, asta-i o boală, o boală adevărată, deplină. Pentru viața de toate zilele a omului ar fi fost mai mult decât suficientă conștiința umană obișnuită, adică o jumătate sau chiar un sfert din porția care îi revine unui om evoluat din nefericitul nostru secol al nouăsprezecelea și care, pe deasupra, are îndoitul ghinion de a locui în Petersburg, cel mai abstract și premeditat oraș de pe globul pământesc. (Orașele se împart în premeditate și nepremeditate.) . Ar fi absolut suficientă, de pildă, conștiința cu care trăiesc așa-zișii oameni spontani și militanți. Pariez că credeți că toate astea le scriu numai ca să vă fac praf, ba încă și că, dintr-o îngâmfare de prost gust, îmi zornăiesc sabia,…

Aș, domnilor, cine se poate lăuda cu bolile sale, ba încă să mai și arunce praf în ochi cu ele?Adică, ce zic? Toți fac așa; tocmai cu bolile se laudă, iar eu cred că o fac mai mult decât oricare. Să nu ne contrazicem: obiecția mea este absurdă.Totuși, sunt întru totul convins că boală înseamnă nu numai foarte multă conștiință, ci și orice conștiință. Insist asupra acestei idei. Să nu ne îndepărtăm de asta pentru moment. Uite ce vreau să-mi spuneți: de ce, ca dinadins, chiar în acele clipe, da, chiar în clipele când eram cel mai capabil să conștientizez toate subtilitățile „a tot ce e frumos și sublim“, cum se zicea cândva la noi, mi se întâmpla chiar atunci nu să conștientizez, ci să fac niște lucruri atât de mizerabile, care… Ei da, într-un cuvânt, ca dinadins, îmi dădeau ghes să le săvârșesc tocmai când îmi dădeam cel mai bine seama că nu trebuie să le fac? Cu cât eram mai conștient de ce e bine și de tot acest „frumos și sublim“, cu atât mai adânc mă cufundam în tina mea și cu atât mai capabil eram să mă împotmolesc în ea. Iar trăsătura cea mai importantă consta în faptul că toate acestea parcă nu existau întâmplător în ființa mea, ci parcă chiar trebuiau să existe. Ca și cum asta ar fi fost starea mea cea mai normală, nefiind câtuși de puțin boală sau degradare, astfel încât, în cele din urmă, mi-a pierit și cheful să lupt cu această degradare.*

Până la urmă, n-am ajuns să cred (și, poate, chiar am ajuns să cred) că asta-i probabil starea mea normală.Dar mai întâi, la început, câte chinuri am răbdat în această luptă! Nu credeam că așa li se întâmplă și altora și, de aceea, toată viața am tăinuit asta în sinea mea, ca pe un secret. Mi-era rușine (poate chiar și acum îmi e rușine); ajungeam până acolo, încât simțeam un fel de desfătare tainică, anormală, ticăloasă când mă întorceam câteodată, în cea mai mârșavă noapte petersburgheză, în ungherul meu și conștientizam intens că, iată, astăzi am făcut iar o porcărie, că ceea ce am făcut iarăși n-am cum să mai îndrept și, în sinea mea, tainic, îmi făceam remușcări, mă zvârcoleam și mă chinuiam până când, în cele din urmă, amărăciunea mi se transforma într-o dulcegărie rușinoasă, blestemată și, până la urmă, într-o desfătare categorică, serioasă! Da, în desfătare, în desfătare! Insist asupra ideii ăsteia. Tocmai de aceea am luat capăt de vorbă, pentru că vreau să aflu: au și ceilalți asemenea desfătări? Vă explic: desfătarea provenea tocmai din conștiința prea clară a înjosirii mele; din faptul că te simți singur ajuns în dreptul ultimului zid; că asta-i rău, dar că nici nu putea să fie altfel; că de-acum nu mai ai cale de scăpare și niciodată n-o să mai fii alt om; că, dacă ți-ar mai fi rămas un pic de timp și de credință ca să poți deveni orice altceva, cu siguranță chiar tu n-ai dori să te transformi!

* Se face referire la lucrarea  ”Observații asupra sentimentului de frumos și sublim”, de Immanuel Kant.