Suntem strânși, la propriu și la figurat, căci a venit multă lume, la o comemorare specială în Galeria de artă a Bibliotecii Municipale. Mă simt bine, mai ales că pentru noi, seniorii, au fost aduse și scaune. În stânga, un distins domn cu vorba plăcută, calmă, veșnic evocatoare de lucruri frumoase, apoi un altul, omul care aleargă neobosit nu numai între două orașe, ci și printre relicvele culturale oneștene, tinzând să refacă strălucirea vremurilor de altădată, mai încolo un profesor cu aerul său academic, apoi un imbatabil montaniard care ne-a purtat în tinerețe pe toți munții Nemirei și Tarcăului. În dreapta, doamne și domnițe venite să vadă și să fie văzute, multe cu o prezență exemplară la toate întrunirile culturale, dar și un cunoscut fotograf al cărui talent se vede mai ales când prinde magnifice instantanee din natură. Peste toți, dominând prin statura sa masivă și trepiedul aparatului de filmat, nelipsitul, carismaticul operator de imagini al orașului.
Ne-am întâlnit să comemorăm un centenar.
100 de ani de la nașterea Doctorului Dorin Speranția. Omul acela cu părul frumos ondulat, la început grizonat, pe urmă din ce în ce mai înspicat, până când a devenit de un alb nobiliar. A fost, fără îndoială, printre primii pe care i-am remarcat când am venit în oraș. O figură interesantă a anilor 70 oneșteni, străbătând tacticos arterele stradale, cu un nelipsit aparat de fotografiat pendulând pe curelușa strânsă în mână, privind parcă absent, de fapt contemplativ, oamenii și arborii și blocurile și cerul. Îmbrăcat modest, cu vestimentația de rigoare a timpului, un sacou pepit, pantaloni de culoare închisă, un balon (pardesiu) subțire bătând spre alb, apărător de vreme rea, nu se deosebea prea mult de ceilalți trecători. Singura excepție era încălțămintea, pantofi sau ghete solide, cu croiala elegantă și rezistentă, probabil de provenieță străină. Glasul domol, cu r-ul dezarticulat, semn de inteligență spun unii psihologi (am verificat pe miile mele de elevi și se confirmă), cu vorba puțină dar plină de sens mărturiseau că insul nu putea fi decât ardelean. Era primăvară, anotimp de speranțe cât un veac, treceam pe bulevardul Oituz și, în dreptul farmaciei am observat cum se coagulează un grup, lucru neobișnuit când mitinguri spontane sau greve puteau fi văzute doar în filmele străine. Nu m-aș fi oprit dacă nu l-aș fi zărit și pe omul meu, cu eternul său aparat foto, așteptând nu se știe ce. Stătea la distanță față de ceilalți indivizi care erau comunicativi, gălăgioși chiar. Îi privea cu același aer absent, contemplativ desigur, fixându-i în imaginare cadre fotografice. Fotograf de meserie nu putea fi. Aceia sunt agitați, impulsivi, se mișcă mult cu pași uriași în căutarea unghiului ideal, te împing de umăr, te descheie sau te încheie la haine. Departe de toate acestea, omul meu aștepta cu o bunăvoință cuviincioasă, cu un ușor zâmbet în colțul gurii, cu niște ochi blânzi care mărturiseau starea de mulțumire interioară. În sfârșit, apăru un microbuz, lumea urcă voioasă și atunci am înțeles că insul era și mare amator de călătorie, simțită ca o extindere a teritoriului care-i oferea încântarea și inspirația imaginii eternizate în ramă.
Acum festivitatea începe. Moderator, directorul și o doamnă pe care o prețuiesc pentru ultraspecializarea ei în ale biblioteconomiei. Directorul, care mi-a întrecut așteptările de la numire, văzută atunci ca o mișcare administrativă cu nuanță politizată, s-a dovedit cu vremea un tip sufletist, ambiționând să facă tot ceea ce poate în vremea când cultura nu mai este ”a cincea” dar nici măcar ”roată la căruță”. Cu oarecare solemnitate, cu o brumă de emoție, încearcă să ocolească șabloanele cuvântului introductiv. Evocă prezența umană a Doctorului pe care îl va fi cunoscut cândva sau i s-a imprimat în minte în ultimele zile când el și toți funcționarii săi a trebuit să scoată de la naftalină cărți, manuscrise, fotografii, diapozitive, afișe, aparatură, casete, discuri, tablouri să le curețe, să le lustruiască, refacă, selecteze, înrămeze, să le agațe și să le expună… Unele au fost recondiționate de la zero. S-au mobilizat și forțe externe și nu prea, precum un cunoscut pictor și soț. Cuvinte frumoase:”eveniment de suflet, mărturisind cinstirea comunității oneștene pentru acest eminent om de cultură, muzicolog, artist fotograf, doctor biolog” Citește o listă impresionantă, donația Doctorului lăsată Bibliotecii:”1360 de volume, articole publicate și nepublicate, 500 de fotografii, 500 de discuri cu muzică clasică, 180 de albume de artă…” Promisiuni: directorul și colegii își propun să editeze ”un album dedicat sărbătoritului, căci Oneștiul îi este profund dator. Evident, cu ajutorul Primăriei și… (misterioasă, dar explicabilă ezitare) cu ajutorul bunului Dumnezeu, căci și tineretul oneștean trebuie să cunoască valorile trecutului”.
Aici stăm cam incomod dom` director, dacă ne punem speranțe într-un tineret tragic înecat în rețelele de socializare și decimat de vulgaritatea sub- culturii. Ca să nu ne uităm în jurul nostru, chiar în această superbă sală și să facem statistici.
Ne vorbește în continuare specialista etalon, cu știință impecabilă a manageriatului biblio, cu distincția învățătoarei – mamă și profunzimea de gând plus politețea bibliotecarului – tată, de fapt ctitorul acestui minunat lăcaș. Minunat căci puține orașe din țară se pot mândri cu o chintesență de reușită arhitecturală, ambient stimulativ și un personal de o bunăvoință ce frizează servilismul. Emotivitatea vorbitoarei se descarcă prin izbucniri vesele care sporesc simpatia publică față de personalitatea evocată. Expoziția este ”un proiect al nostru, de suflet, dar reprezintă doar <<vârful aisbergului>>. Există încă multe fotografii și chiar clișee care nu sunt valorificate din punct de vedere al expunerii publice. Există înregistrări vocale valide, clare, pe care ne propunem să le îmbinăm cu diapozitivele scanate deja, pentru ca să ne bucurăm de amintirea domnului doctor, să urmărim cum gândea, cum simțea, cum își exterioriza emoțiile când percepea natura înconjurătoare, dar și când le retrăia în momentul developării. Fotografiile sunt o mărturie a diferențelor dintre prezentul și trecutul tehnicii specifice, subliniind măiestria celui care nu dispunea de aparatură performantă. Domnul doctor a făcut cronică muzicală în presă și în perioada interbelică și mai târziu, dar unele texte au rămas în manuscris. Să ne amintim și de audițiile muzicale ținute în diverse locuri, dar în ultima vreme la Biblioteca Municipală și de faptul că a fost ales Cetățean de onoare al municipiului Onești, fiind una dintre cele trei personalități cărora li s-a decernat pentru prima oară această distincție”. (Va urma) Prof. Aristotel Pilipăuțeanu