Domnul cu vorba plăcută de lângă mine își  propune  să gândească cu glas tare, evaluând ”timpul  eficient utilizat, când Doctorul  a strâns atâta bogăție  ca să ne bucure pe noi. Avea arta de a reține esențialul. Eu, chiar dacă aș fi făcut călătoriile  sale prin Europa, n-aș fi înțeles detaliile care fac farmecul  fotografiilor privite de noi acum. Iubea enorm muzica și știți ce se spune: în casa în care  se cântă nu se întâmplă nimic rău, acolo este armonie și fericire!”

Sublim adevăr! Sunt oameni care nu pot fi fericiți  decât înconjurați de prieteni, sporovăind ore în șir,  pe o bancă în parc sau  nemaicătând să se despartă la un colț de stradă. Doctorul știa să fie fericit singur, îngânând un cântecel numai de el știut, contemplând cu voluptate natura, relaxându-se cu  spectacolul uman. Asta nu înseamnă că  ocolea conversațiile, pe unele provocându-le chiar el  în contextul manifestărilor culturale. Nu agrea boema. O singură dată am fost în compania sa și a doamnei  la o grădină de vară. Am rămas mirat văzând că bea o vodcă și nu vin, cum susțineau  că ar fi bine  pentru ficat prietenii mei  specializați.  Mi-a demonstrat – și a fost o lecție- că un deget de alcool distilat este mai sănătos decât  cine știe ce combinație urzită în pivnițele sordide. Oare nu mă duruse suficient capul după  consumul de vin poreclit  <<Cotul Donului>>?  Ei, dacă ar fi vorba de o licoare  vinicolă garantată, ar fi cu totul altceva! De pildă francezii… Discuția a căpătat un plus de voiciune, deplasându-se cum era și firesc, în prezența Doctorului, spre literatură, teatru, cinema… Mă bucuram de acest veritabil banchet intelectual și, în același timp, trăgeam cu coada ochiului la nemiloșii chelneri care și începuseră să urce scaunele cu picioarele în sus pe mese și aveau să lanseze  cât de curând semnalul funebru :”Ora închiderii, vă rugăm! (Ora 22, prin  înalt decret prezidențial). În acel moment, doamna Doctorului  a venit cu ideea salvatoare: ”Hai să-i luăm pe copiii aștia la noi, să continuăm seara aceasta frumoasă! ”Și  seara a continuat  într-o casă care  semăna mai mult cu o expoziție, păstrându-și totuși  ambianța de intimitate: sute de cărți, tablouri selectate cu gust, pick-upul pregătit să ne ofere fondul sonor adecvat discuțiilor care au  devenit și mai înflăcărate, acum fără urechi străine  și nesățioase prin preajmă. Iată unde se dusese banii Doctorului, cum  el însuși spunea. Înlocuise șifonierele  cu haine elegante prin rafturi înțesate de cărți, jertfise  visul scump oricărui ronân, o mașină  ”Dacia 1300 ”   prin aparatură electronică,  schimbase o posibilă casă de vacanță  pentru tablourile selecte, carnetele CEC pentru excursii. Adevărata lecție de știință a trăirii (”savoir de vivre”). Toată seara am privit la o pianină plasată discret sub o fereastră. Când a sosit timpul plecării, l-am întrebat pe Doctor dacă exersează cineva la acel ionstrument. Exersează? Gafa era enormă. Așezat în fața clapelor, a declanșat puterea muzicii prin câteva partituri  excepțional executate din Chopin, apoi  alte delicatese, încheind cu suitoarea în cer ”Sonată a lunii”. Am rămas parcă siderați, am uitat să aplaudăm, nici nu știu dacă se cădea să aplaudăm într-o casă inundată de farmec în miez de noapte. N-am găsit cuvinte de mulțumire, poate nici nu era nevoie, uluirea înlocuită cu extazul pe fețele noastre, fericirea pianistului de a ne oferi o mare bucurie  spuneau totul. Da, domnule cu vorbă bună, în casa unde se face muzică este  locul de aterizare a îngerilor.

   Mă abstrage din reverie o doamnă  care vorbește cu mult entuziasm despre timpurile fericite  când, sosind în oraș (1978), a fost impresionată de ”marea densitate a oamenilor cu înalte preocupări culturale. N-am putut să nu remarc printre ei  pe domnul doctor, om de mare  distincție, de mare  frumusețe fizică și morală. Era printre colegii  medici deveniți acum legendari, care țineau sus ștacheta profesională, dar în egală măsură erau pasionați și de cultură, făcând multe în acest sens. Nu pot uita că  domnul doctor  a fost acela care a adus  la Onești, pentru o stagiune întreagă, Orchestra Filarmonică din Bacău”.

Frumoasele ei cuvinte sunt completate de soț (și tată al juniorului cu alură de tânăr cercetător și universitar american). Minunată fam ilie de stomatologi  apreciată nu numai pentru perfecțiunea în a-și  exercita profesia ci și prin  calitatea ei umană.  Ei l-au cunoscut bine pe Doctor, fiind colegi, vecini, prieteni la greu  și la bine, ultima dovadă  fiind  chiar  gradul  lor de participare  la organizarea și desfășurarea prezentei comemorări. Inspirat vorbitorul părăsește tonul ecomiastic, povestind cu șarm câteva  întâmplări  anecdotice  care  amplifică  valul de interes și simpatie pentru cel evocat. Sub  draperia umorului se  voalează un subtext ce reliefează inteligența, subtilitatea, sensibilitatea, altruismul  celui de care ne amintim.

”Călătorea des în Europa, privilegiu  rar în acele timpuri pentru români… Nu era ușor să obții un pașaport, să aduni o sumă suficientă de bani, să uzezi de diverse expediente  privind masa și cazarea,  să fii obligat la întoarcere să dai raportul unei funeste instituții. Am încercat și eu să urmez exemplul  colegului meu în materie de călătorie. Condiții: dormit în mașină, hrană din portbagaj,  grisine cu pastramă de vacă,  oboseală cât cuprinde, încât  când ajungeam acasă, în  modestul nostru apartament ziceai că ești într-un palat. Iar uneori  te trezeai abordat la vreo coadă la alimente de câte un tip suspect de curios, care te descosea  despre felul cum ți-a plăcut  viața de afară, din străinătate…”. Revenind la partea luminoasă a lucrurilor, își amintește:” Potrivea domnule doi brotăcei pe niște crenguțe, ore întregi, până obținea fotografia perfectă, așa cum o vedeți și dumneavoastră” Și din nou înveselind publicul:” Într-o dimineață plecam la coadă, la lapte. Era întuneric pe  scara blocului, conform restricțiilor privind  economisirea energiei electrice. Văd o mogâldeață chinuindu-se la o ușă. Îl recunosc pe  domnul doctor, îl salut cu respect și îl întreb ce face. Voia să încuie ușa și nu găsea cheia. Ușa avea două yale, cheia era sus, chiar sub ochii lui, el o căuta în încuietoarea de jos…”

Asistența,  binedispusă, râde, însă mulți își aduc aminte de  asemănătoare întâmplări vesele avându-i  drept eroi tocmai pe oamenii geniali. Li se întâmplă căci mintea lor nu este un ecran gol sau pe care abia rulează banalitățile cotidiene ci o  vastă panoramă de idei, reflecții, conexiuni.

”Finis cununat opera”. Se proiectează diapozitive, însoțite de  vocea Doctorului Dorin Speranția, care le comentează, acum la 100 de ani. Voce calmă, ușor graseiată, cu timbru plăcut, însoțind imaginile ce ne poartă prin minunatele orașe europene. Și n-a lipsit mult, când proiecția s-a terminat și lumina s-a aprins, să-l văd aevea, întorcându-se spre noi și întrebându-ne: ”Ei, v-a plăcut?”   ( Va continua!)

P S.

Răspunzând solicitărilor unor cititori atașez  acum  o  scară în sensul celei utilizate de Dimitrie  Cantemir în ” Istoria ieroglifică ”,  indicând persoanele care au fost evocate în această înșiruire de gânduri , impresii și amintiri:

*omul înțelept cu vorba frumoasă : Corneliu Cristea

* omul care aleargă necontenit în sprijinul culturii : Valentin Rădulescu

*profesorul cu alură academică : Ștefan  Epure

*un montaniard  neobosit : Gheorghe Istrate

*un fotograf talentat : Doru Munteanu

* un cameraman carismatic : Claudiu Ștefănescu

*directorul  Bibliotecii – Ionuț Tenie

*doamna superbibliotecar : Doina Brumă

*o excelentă fizioterapeută : dr. Olteanu

*prezentatorul exponatelor: dr. Ștefan Neagu – junior

*profesoara administrator al site –ului ” Oneștipedia” Doina Balcanașu

*doi stomatologi remarcabili :  doamna  dr. Neagu și dr. Ștefan Neagu – senior

 

Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești