Ce poate fi mai frumos decât să-ți preumbli, tomnatic, fulgurația unor amintiri de neșters prin zariștea ținutului tău natal, pe strălucirea din Fețele Târgului, prin amiezile Parcului Nastasachi, mai ales dacă acesta poartă chip de Dochiță fecioară ce-și stâmpără setea din căuș de ape trotu`șe. Invoc, aici, emblematica urbe a Târgului Ocna, molcom poposită pe-aceste ținuturi de basm, încă de la Facerea Lumii, cu fastu-i neştirbit de curgerea anilor bătrâni şi cuminţi și cu luare-aminte tocmiți de Măgura sfântă și de eroi veghetoare, din care porneşte, neistovit şi sigur, spre Lumină, metaforic vorbind, Sarea Pământului – pecete inconfundabilă a dăinuirii noastre milenare. Şi consider, cu mâna pe inimă, că toate acestea au fost să se întâmple și pentru că Domnul a hotărât ca aici să-și urzească menirea superba pleiadă de spirite alese ale neamului românesc, din care nu putea să lipsească Maître Corneliu Stoica, Învățatul care, alături de …” scriitori, artiști, savanți, inventatori, exploratori, călători, sportivi, dar și eroi ai unei istorii zbuciumate…”, (consemnăm spusele Magistrului , în inegalabila sa Enciclopedie…) “…dau dimensiunea acestui spațiu sacru și-l proiectează spre național și universal…” Mă ambiţionam, mai hăt, să ”iau la pas” retrospectiva parcursului cronicăresc pe aceste meleaguri aprig încondeiate de istorie şi ziceam, în paginile unei reviste cunoscute de către unii dintre conurbanii mei, următoarele: “Ştiu, cuvintele sunt prea puţine şi prea mici pentru a reda tumultul frământărilor sufleteşti, mai ales atunci când este vorba de amintiri sau de întâmplări petrecute mai ieri… Prin ceaţa faptului retrospectiv, se făcea (şi nu numai!) că eram la o lansare de carte… Invoc aici monumentala Enciclopedie a Văii Trotuşului – o reuşită de excepţie a genului – adjudecată, cum altfel, de către ilustrul Istoric Corneliu Stoica, colegul şi, mai ales, Prietenul meu, pe care-l omagiez şi cu această ocazie! Am participat la lansarea acestui tom de referinţă şi-mi aduc bine aminte c-am rostit cu acel prilej (şi nu din complezenţă!) câteva cuvinte simţite care, parcă mi-au mers şi mie la inimă! Ce mai…, sala de oaspeţi a Primăriei din Tg.Ocna gemea de public ales, de oameni de cultură, de oaspeţi străini, scriitori, critici şi istorici literari etc.” Vedeţi, am evocat aici familia de spirite căreia îi aparţine, pe un palier generos – genial, Profesorul Corneliu Stoica! Iată, astăzi Cetatea îşi deschide, din nou, porţile şi-l întâmpină, după tradiţie, ca pe un erou triumfal, cu meritate salve de tun şi cu bucuria „ revederii” sub imperiul spiritului creator, mereu proaspăt, mereu incitant! Plin de forţă anteică, ilustrul istoric ne propune mereu și mereu titluri – surpriză – cu care-şi va desăvârşi nemurirea. Modest cum îl ştiu, se va reinventa pe sine după domni`i de atentă tăcere şi se va (re)înscrie cu generozitate pe orbita apartenenţei la sforţarea manolică a dăinuirii prin cultură, ca un Maestru construind neostoit şi monumental pe tărâmul istoriei şi al ştiinţei, în general, propunându-ne cărţi de căpătâi, studii de maximă acribie, articole şi eseuri care vor judeca …Timpul. Cu un alt prilej, măreţ şi fermecător, asemenea, întru reiterarea momentului, spuneam cam aşa: “ Fără gesturi declamative, … nimic din înălţimea falselor orgolii, decât piscul Spiritului, Olimpul Graţiei divine şi puterea de muncă <peste poate>… … Prin darul enciclopedic făcut patriei de lut şi de suflet, Corneliu Stoica se întîmplă să fie ( şi tot cu voie de la Dumnezeu!) o valoare singulară în spaţiul spiritualităţii autohtone, căreia viitorimea nu va şti niciodată să-i mulţumească de tot generos. Peste opera Domnului Stoica vor trece anii, se vor despleti destine (în bine şi-n rău), vor defila antologiile recunoştinţei, genune de timp îşi va scutura floarea, iar numele său va birui neuitarea!” Cu aceste gânduri modeste şi sincere îi adresez lui Corneliu urarea “ LA MULŢI ANI!”, ştiind că Maestrul va mai sfinţi un prag al inevitabilei Treceri, va mai rotunji un Urcuş! Cu acest prilej îi urez toate cele bune şi-i dedic, în cinstea Prieteniei care ne leagă, o poemă de suflet care să cimenteze, pentru vecie, dragostea noastră frăţească întru cele numai de noi ştiute:

„ Nu plânge mamă După dom’ profesor

Distribuie articolul!