Deși am fost prieten apropiat cu poetul Vicențiu Ghioldum, n-am reușit  niciodată să obțin un volum cu autograf de la el. Și asta pentru că, în timpul relativ scurtei sale existențe, publicarea unei cărți, și mai ales a uneia ce nu avea nicio tangență cu  ideologia epocii, ba dimpotrivă, era un vis himeric. Abia în ultimele săptămâni de viață, când poetul suferea îngrozitor în stadiul terminal al  unei boli necruțătoare, rudele sale apropiate au reușit să editeze volumul ”Oaza posibilă”, care consemna  puțina dar densa  creație lirică a unuia din cei mai  talentați scriitori oneșteni. Era prea târziu pentru un autograf; destinul nemilos  își iertase victima. Sora poetului, Veturia Fercu, mi-a arătat două pachete voluminoase, la care cel dispărut visase ani întregi. N-am putut face decât  un ultim gest  de prietenie cumpărând 20 de exemplare, pe care le-am dăruit unor persoane sensibile la frumos. A mai rămas doar amintirea unui poet comentat permanent, și antum și postum, cu aprindere dar contradictoriu, căci criteriile  care ordonau opiniile erau mai mult de  natură extraestetică.

Refuzat de o societate ostilă (terminase cu greu liceul datorită  dosarului nefavorabil, ca fiu, nepot și  strănepot de preot, de facultate nici nu putea fi vorba), prefera viața boemă.  Și-ar fi dorit atmosfera stimulativă de la Palatul Vernescu (Uniunea Scriitorilor), trăind printre confrați simpatici, iubitori de libații prelungite (în semn de închinare a zeilor, cu gustarea unei cupe de  vin)  și șuete sclipitoare prin dialoguri inteligente, înconjurat de critici vehemenți și necontenite jocuri de culise. Se mulțumea cu masa lui de la Restaurantul ”Trotuș”, în compania câtorva prieteni constanți, care aveau răbdarea să-i asculte  poemele rostite patetic atunci când  intra în starea de efuziune. Era  sărbătoarea lui de  fiecare seară. A doua zi se trezea din nou în el sufletul bolnav, invadat de  marasm și asediat de o  nemulțumire uriașă, în primul rând la adresa propriei  persoane. Instinctiv, știa unde să se plaseze în peisajul  literar românesc, poeții  săi preferați fiind Artur  Enășescu, George Mărgărint și Dimitrie Stelaru. Scria versuri pe care nicio revistă a vremii nu le-ar fi publicat. Și totuși, curajoasa poetă Ana Blandiana i-a înlesnit o fugară apariție în ”România literară”. Este vorba de poemul recitat adesea numai de el, dar și de prieteni, ”Semnale în bernă”. Citez din memorie: ”Uneori se făcea că eram ca în tren… / Mecanicul turna în cazane venin. / Și nu observa, dobitocul, / Cu ce viteză alergam prin același destin”.

Ana Blandiana  a făcut  cenzurii o minimă concesie înlocuind ”dobitocul” cu ”inocentul”. Astăzi am putea specula încadrând la ”rezistența prin cultură” încă un gest protestatar la adresa totalitarismului. Nici nu poate fi vorba de așa ceva!  Vicențiu Ghioldum avea aspirații mult mai înalte  decât vituperarea realității imediate. Nu citea ziarele,  nu asculta știrile și lua o postură sumbră când la  masa lui se discuta altceva decât literatură, mai ales politică. Iar bancurile îl asasinau literalmente. Revenind la poeta Ana Blandiana, redau un autograf al ei pe volumul de ”Poezii”, Editura ”Cartea Românească”, 1974: ”Domnului Vicențiu Ghioldum, o închinare plină de prietenie și de recunoștință pentru interesul pe care-l poartă cărților mele. Ana Blandiana, Onești, 1983”.

Deși boem, o boemă  stilată, aristocratică, incapabil să se dedice unei activități practice, speriat de autorități cu trimiterea pe un ”șantier al tineretului” (așa se  evita șomajul pe atunci), Vicențiu Ghioldum era un domn respectat pentru ținuta sa  vestimentară impecabilă, pentru înaltul rafinament al manierelor sale. Era îndrăgit pentru alura sa  de poet romantic, resemnat  într-o blândețe empatică, tulburată uneori de  accese  autopersiflante însă cu adresă spre exterior. Cu sursă proprie de energie și lumină reușea  să realizeze un univers  special în jurul ființei sale.

”Oaza posibilă”

Ultimul volum al poetului Vicențiu Ghioldum (tipărit în 1990 la Intreprinderea Poligrafică Bacău) poartă  pecetea concentrării maxime. Esențele prețioase se păstrează  în recipiente minuscule.

O primă secvență ”Poema iernilor  din vis” grupează 11 texte  axate pe nevoia de  exteriorizare a  negurei difuze ce învăluie  înnăbușitor  sufletul.  Când își recita versurile poetul ignora reproșurile  unora care  nu găseau o logică în strofe precum:”În noaptea precară / cuțitul albastru / cade tocit. // Un fel de  zăpadă / izbește soarele / nopții topit // Minutul de ceară / dansează prin ora / ce nu s-a ivit”.

Însă poezia își are logica ei, care constă – cum spunea Macedonski –  tocmai în lipsa  de logică. Altfel spus,  cuvintele își pierd înțelesul primar și devin  vehicule purtătoare  de stări, capătă rol de unelte  ale sugestiei pentru  transfigurarea inefabilului. ”Lucide, egale, palustre / La vadul iluziei  noastre ilustre”.

O implacabilă anxietate  strivește dreptul la visare, la puritate și integrare, în ultimă instanță la o  existență demnă. Universul intră în degringoladă. Trăirile  precipitate sunt antrenate  într-o inexplicabilă  fugă nebună: ”Poate-i secunda / cea de teroare / poate-i senina / mea remușcare// Nu mai e timp / totu-i pe fugă / ne mai salvează / iarba de rugă”.

Ultimul poem al secvenței se reduce concluziv la trei versuri, practic la o singură frază, memorabilă însă prin  profunzimea și complexitatea  trăirii: ”Vin sărbătorile de iarnă  pe / apa sâmbetei / color”. A doua secvență, care dă titlul volumului, este cea mai valoroasă atât prin cantitate (24 de poeme) cât și prin realizare artistică. Obligat  la ”starea de  viu”, poetul este copleșit de incertitudini comunicate sugestiv: ”starea de ploi”,  ”cercul din tâmple  prea strâns”, ”nordul ce fuge spre sud”,  ”tăria să spui încă nu”. Propriul craniu devine vas de jertfă. Anotimpul renașterii își anulează însușirile provocând  spasmostice  trăiri: ”spre vârf de sorb / făr-o aripă / moare un orb / soarele țipă”.

Timpul trăit se depozitează într-o ”vârstă vraiște, amarnică”.  Ziduri foșnitoare  încercuiesc zăpezile. Oximoronic, ceața este ”clară ca o spaimă”. Obsesiva fugă  inexplicabilă se metamorfozează  într-un ”fel de fum / ca la o stingere pe rugă”.

Spre deosebire de Mircea Micu,  poetul care exclama  fericit și recunoscător  ”Mamă, tu ești frumoasă  ca o duminică fără sfârșit”, pentru Vicențiu Ghioldum, duminicile sunt ”atroce săptămâni / ale sufletului”.  Calendarul rămâne, evident ”fără sens / la vama norocului – / gol și imens”. Apocaliptic, stelele par guri de tun îndreptate spre Terra:”Și e cumplit să n- ai /  unde zbura ori te întoarce”.  ”Tăiș de aprilie”, ”soare  carbid”, vinerea somnului” sunt sintagme emblematice.

O falsă artă poetică, intitulată ”Carmen miserabile” demonstrează că ”însăși Poezia rămâne în urmă /  frumoasă și sumbră”, când ”aceste  păduri în aceste  sicrie / dau mare viteză încetului”. În contextul terifiant, colindul devine bocet:”O, brad frumos, nu zici nimic / și nu-mi vezi lacrima și cântul – / dar e securea, nu e vântul. / O, brad frumos,  frumos mai  cad / sicriele din lemn de brad! /  Cu ea crestez aceste rânduri / O, brad frumos, de patru scânduri”.

Adeseori versurile incubă  o muzicalitate evidentă care furnizează jumătate din  valoarea unui poem:”Dansam dureros, elegant și timid /  dansam într-un spațiu trecut și perfid. / Dansam uneori  peste vama visării /  peste punctul de sprijin și semnul mirării”.

Secvența a treia , ”Tentativă de salvare” este o ”scrisoare  mamei”, poem unic, tulburător prin transfigurarea  zbuciumului  infernal, prin tentativa de a  găsi o ieșire și prin dezamăgirea  cruntă de a constata imposibilitatea evadării.

Ultima secvență  prezintă o fizionomie aparte. Sunt versuri  scrise în perioada agoniei. Nu numai ”Câinele Phoenix” din titlu, ci haite întregi invadează universul. În simbolistica visurilor, câinii reprezintă dușmanii. Cei doi dușmani ai poetului, boala și  apropiata expiere, generează spaimă și viziuni dantești. Câinii sunt ”bolnavi de pojar”, un sumbru hăitaș bea sânge de miel, un obsedat toboșar  emite anunțuri sinistre iar Acheronul e sec.

”Sunt autorul Morii de Vânt” zice bine  Vicențiu Ghioldum, cavaler cervantesc al poeziei, care, în trecerea lui pasageră prin lume, a lăsat tulburătoare versuri ce respiră un aer de veritabilă originalitate.      Prof. Aristotel  Pilipăuțeanu, Onești       

 

  BALADĂ

 Baladă scrisă pe urcuș

baladă-n  formă  de cartuș

 

Baladă pentru vis pierdut

balada-ntoarcerii pe scut

 

Balada celor patru foi

cu trei carate de noroi

 

Balada vântului  și-a mării

și-a ploilor, balada sării

 

Baladă-n două roluri mici

baladă – bal, baladă – bici…

 

Pandora își înciue lada

și ne rămâne doar balada

 

Baladă pentr-un fel de dans

baladă – bal, balans – balans…  Versuri de Vicențiu Ghioldum