CONTINUĂ CRONICA LITERARĂ SEMNATĂ DE PROF. ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU DESPRE VOLUMUL ”RISIPELE SENINE. ANTOLOGIA POEȚILOR TROTUȘENI”, EDITURA ”AMANDA EDIT”, BUCUREȘTI 2019 (ÎN FOTO 2)
Vasile Rușeț – aduce elogii inocenței, visului, vieții în general, dar marea fascinație o exercită asupra lui imperiul marin: ”În decorul acvatic nocturn, / lumea ne vorbește / despre lumeasca magie / a spectacolului vieții / filtrat prin ochii noștri”.
Eul liric însuși se identifică într-un om al mării:” Pescarul își caută visul / împlinirii / printre angoase / uitat parcă de istorie, / autoexilat / în lumea lui de întrebări.”
Chiar iubirea are conotații marine, poetul aflându-și sirena în tăcerea din adâncuri, cucerind-o cu ajutorul unei miraculoase corăbii care unește două lumi. Poemele sunt redactate în vers scurt, urmărindu-se și reușindu-se, concizia circumstanțelor de propagare a ideii.
Marius Andrișcă – este poetul care trece prin viață purtându-și destinul în palme, însă fără a-l putea stăpâni sau dirija. Timpul atacă nemilos: ”În desfrâu de multe zări / Se duc anii tinereții ”. Eterna alergare după un ideal nu pare să dea rezultatul dorit. O pădure de întrebări presează statornic. Se caută cheile izbăvitoare pentru marile mistere existențiale: iubirea, moartea, visul, paradisul. Dacă prozodia întoarce priviri nostalgice spre ipostaza clasică, în schimb conținutul de idei, general – uman este orientat spre contemporaneitate. ”Încătușat în visul nepermis” cu ”rănile deschise de păcat”, Marius Andrișcă așteaptă îngerul care să-i ”desfacă nopțile-n descânt”. Dar viața nu-i oferă șansa dialogului, ”Vorbim ca niște surzi” și poetul înțelege că trebuie să facă sacrificiul suprem, dând proba maximă de iubire: ”Doar astăzi, fată dragă, te-am uitat/ Căci am plecat să-ți fie bine”. Tulburător este poemul ”Lângă mine în întuneric” evocând o lume lipsită de imagini și culori, prin care, curajos și înțelegător, Marius Andrișcă pășește.
Ionuț Miller – așterne pagini invadate de interogații, multe retorice, poetul tânăr îmbinând curiozitatea cu acuza, într-un tendențios demers moralizator. Un poem dedicat celei mai frumoase vârste urmărește mai mult latura muzicală a versului decât cea ideatică. Gândirea, prevalent reflexând se axează, la modul romantic pe onirism relaționat cu scurgerea ireparabilă a timpului, conjunctură generatoare de melancolie.
Alexandru Mihai Radu – își începe cariera lirică printr-o artă poetică autopersiflantă, sub o falsă modestie, dar cu scopuri mărețe: ”Ești poezia ce nu se poate scrie / Ești poezia pe care vreau să o trăiesc”. Nu este primul care își dorește o existență de extaz, nici primul care intenționează să-și facă din propria-i viață operă de artă. În plan scriptic, stăpânește perfect rigorile versului clasic și tehnica refrenului: ”Și-n plânsul tău asurzitor și sobru, / Creșteau din iederi nuferi, să nu crezi! / Iar foșnetul era un fel de vals dogmatic … / Și m-ai privit, ți-am spus: Eu … nu dansez…”
Inexplicabil însă, poetul sfâșie farmecul emisiei prin prozaice intervenții:”să nu crezi!”. Versurile siderale ”În lacrima de aur, sclipeau zorii” și ”În despicări de vise, cântau stele” sunt separate prin ”Cât ai putut să te mai enervezi!” Alte versuri, ”Să nu mă chemi în nopți de evanghelii!/Că voi veni …prin umbre ca un cânt …” sunt asociate cu banalele ”Că nu ți-am fost la fel de bun ca proștii / Ce zac la fel ca mine … în pământ!”. Formulări de genul ”Am răscolit în șifonierul cordial”; ”Și te-am și ars cu-amorul din ibric!” vin să completeze festinul.
Când se detașează de aceste ciudățenii, Alexandru Mihai Radu oferă măsura netă a talentului său. ”Infern ” este un tablou excelent conturat în tușe potrivite, dantești. ”Scrisoare de pe front” face concurență, cu câștig, unui arhicunoscut poem coșbuccian, iar ”Copacul alb” reprezintă o sinteză de trăire profundă și abilitate de comunicare.
Maria Ilie – cu o putere imagistică excepțională, caută expresia în vers clasic, uneori excelent înstrunat poet prozodic:”De soare se anină gingașe valuri albe, / Rotind vârtej de aur, nenumărate salbe. / În cânt de primăvară și muguri străvezii / Se-aud ciocănitoare și tril de ciocârlii. / De puful păpădiei se-mpodobește zarea, / Copacii plâng petale și ramu-și pierde floarea … / De-aroma primăverii văzduhul e-mbătat / Și toată armonia e cântec colorat.”
Talentul nativ îi oferă Mariei Ilie capacitatea de a zămisli tablouri dinamice precum goana cailor sălbatici. Atracția vârstei fragede spre romantism o îndeamnă către motive desuete (imaginea propriei ipostaze subpământene) recuperate însă printr-o mare sinceritate a trăirii și a comunicării. În căutarea de sine, poezia Mariei Ilie, deocamdată clasică prin formă și romantică prin ton, mai mult sugerează decât explică viziunea artistică, fapt ce-i va deschide calea spre modernitatea poeziei actuale.
Ce au comun și ce-i desparte pe cei 19 poeți? Îi unesc neliniștile interioare, necesitatea de a le exterioriza într-o formulă adecvată, dorința de a empatiza, preferința pentru câteva teme general-umane: iubirea, viața, moartea, timpul, solitudinea. Îi deosebește doza de talent și nota de originalitate. Nici unul nu-l imită pe altul. Fiecare își reprezintă, cel puțin onorabil, generația și timpul trăirii, devenit – vorba lui Eugen Simion – timp al mărturisirii.
Luată în ansamblu, ”Antologia poeților trotușeni” este o întreprindere notabilă. Apariția ei a produs, inevitabil, și frustrări în lumea literară oneșteană. În plus deschide calea unei interminabile polemici privind criteriile alcătuirii unei astfel de lucrări. Despre toate acestea, într-un articol viitor! Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești