ELEGIE  ÎN  MARȘ

În lacrimi și-n acvarii gustul mării,

Penumbra toamnei s-a împărțit la doi

Și-n  desfrunzirea șirelor spinării

E toga lui Ovidiu peste noi.

 

Exil în orice port al frunzei moarte,

Din enciclopedii cuvântul strâmb,

Vin iepurii cu-o foame de departe,

Spre – a mirosi cartușe arse-n câmp.

 

Sunt zile când prin arbori goi se-arată

Un cer mult mai aproape de pământ,

Dar asta  nu se-ntâmplă niciodată,

Iluzia ne stăpânește sfânt.

 

Am auzit și-o veste infernală

Din care abia mai pot păstra doi stropi,

Precum că-n hipodrom, dintr-o greșeală,

Azi concurează numai caii șchiopi.

 

Bem apă minerală de sub munte,

Cu fier, arsenic și aramă-n ea,

Și nicovala lumii ne pătrunde

În oasele ce s-ar dezagrega.

 

 

E –atâta toamnă fără de iertare,

E-atâta mare fără orizont,

Și orice ticăit de  ceasuri doare

Și clopotul se-ntoarce de pe front.

 

Nivelul toamnei crește pretutindeni,

Nu-i loc de el în vara care-a fost,

Rugina lui mănâncă măști și pinteni

Melancolia-i singurul lui rost.

 

La toga  lui Ovidiu facem noduri,

Să ne-amintim cândva de tot ce fu,

Acum când rătăcim pe –  acele poduri

Pe care un raliu recent trecu.

 

Ni-i dor și de un fel de viaducte,

Să amețim uitându-ne în jos

Și să ne-ascundem gurile în fructe

Scoțând din ele ce mai e de scos.

 

Dar mai ales să ne dedăm la toamnă

Ca la un ultim viciu neciteț,

Se face țuica, norii ne îndeamnă,

Pastrama-n oaie crește ca un preț.

 

În fiecare loc începe o casă,

Se duc cocoare, vin corăbieri,

Singurătăți alină și apasă

Și e o scară către nicăieri.

 

Și mai ales speranțe pentru mâine!

Dar  și absurda  stare dce coșmar:

Popor de grâu care cerșește pâine

Și state de metal i-o dau în dar.

 

Sunt pretutindeni numai începuturi,

Ce, toate, au un curs paradoxal,

Războiul stă ascuns  prudent sub scuturi

Și nimeni nu ajunge la final.

 

Și iarăși în întoarcerea la frunză

Găsește fierul drumul către foc,

Trezoreria lumii e ascunsă

În casa lipsei noastre de noroc.

 

Și, vai, miroase – a vifor mâna dreaptă,

Când stânga încă poartă gust de must,

O cruce pe-amândouă le – așteaptă

Și-o răstignire într-un cui robust.

 

Dar cel mai bine  sufletul cultivă

Abstractul  dor al purității reci

Într-un salon de grafică naivă

De la sfârșit de secol 20.

 

În farmacii nu sunt medicamente

Și-n călimări nu mai există tuș,

Doar omu-i plin de gesturi imprudente,

Pe care le regretă – acuș, acuș.

 

Suntem bolnavi de vanități secrete

Trăim urât  și vom nutri urât,

O căprioară a murit de sete

În lacrimile  noastre până-n  gât.

 

Versuri de Adrian Păunescu

 

”Niciodată tăcere  fiindcă Adrian Păunescu  s-a născut în ceas de furtună, ursit să fie furtună, grindină, ploaie de primăvară, ninsoare pentru copiii din dulcea  vârstă a minunilor”  – Fănuș Neagu