În desele întâlniri cu publicul, câteva și la Onești, Alex. Ștefănescu (în foto) este așteptat cu nerăbdare și emoție să ia cuvântul. Intervenția lui este  un veritabil recital artistic, talentul  oratoric nativ fiind pus în valoare cu entuziasm și voluptate, amendat cu artificii verbale, presărat cu tușe de umor englezesc, antrenând  personaje și situații cunoscute ori care îți devin familiare prin vocea scriitorului. O voce puternică, de  bărbat  bucovinean solid, capabilă să opereze  fără microfon chiar și pe un stadion, într-o rostire clară, cu fraze ce rămân pentru multă vreme în memoria auditorilor. Cum ”verba volant scripta manet”, Alex. Ștefănescu  a îmbrățișat buna idee  de  a-și aduna  relatările sale vesele, șlefuite prin repetare, în câteva cărți. Ultima, ”Jurnal secret. Serie nouă” a apărut la Editura ”Corint” în 2016. Redactând atâtea lucrări serioase (să amintim doar ”Istoria literaturii române contemporane”, monument  ce a presupus un efort titanic, Alex. Ștefănescu  a întâlnit, a aflat, a trăit mii de situații hazlii, ridicole, funambulești, burlești. De multe ori, acestea iau calea uitării după ce au însoțit povestea existenței și a creației unor scriitori, pierzându-se în neant.

Autorul ”Jurnalului” are însă darul  de a le converti în mici piese autonome, capabile să reziste la uzura timpului, să supraviețuiască măcar printre anecdote cu scriitori (și nu numai). Din simple poante  binevenite la câte o șuetă, aceste scurte evocări  devin cariatide de  umor și inteligență  investite cu  puterea de a depăși efemerul care de obicei le hotărăște destinul. Capacitatea diaristului de a  exprima  probleme complicate  ale literaturii pe înțelesul tuturor (”Eminescu  – poem cu poem”) îl ajută și aici conferindu-i o mare popularitate., mai ales – fapt notabil – în rândul tineretului. Ne  demonstrează că ”viața unui critic literar  e mai spectaculoasă  decât aceea a unui alpinist”. Trăind în lumea scriitorilor, în care și din care își trage viața,  Alex. Ștefănescu  are o prodigioasă experiență caracterizată prin bogăție și varietate. Cunoaște sute, poate mii de scriitori, artiști, editori, politicieni, ziariști, afaceriști, traversează medii  felurite,  de la ulițele unui sat  la recepțiile fastuoase ale milionarilor, călătorește mult și pretuntindeni, fie la Onești, fie în îndepărtata Chină, este îndrăgostit de o revistă, ”România literară”, dar și de plăcerile vacanțelor la mare. Fascinat de eternul feminin, are suficientă luciditate să-l  analizeze critic și cu sănătos umor, făcând  un soi de bășcășie  stilată, sublimată  prin inteligență  și cultură.

Adolescente ninse  cu floare de cireș

Încă din ”Prefață”, criticul  asediat de  mii  de volume care i-au invadat apartamentul de la bloc, locuința de la țară, garajul și magazia, declară că  reușește cu greu să-și mențină genunchii liberi în eventualitatea că ar primi vizita unei blonde. Îi plac femeile oamenilor de  afaceri care, neglijate de soții lor, se bucură când sunt curtate. Dansează provocator, în prezența lui Ovidiu Genaru cu (probabil) octogenara soție a acestuia și, romantic, cu  fermecătoarea pensionară Andreea Rotaru. O admiră pe Elena Udrea, ”frumoasa, statuara, detestata de femeile urâte (și de bărbații  fără succes la femei”. Îi face plăcere să îndeplinească  dorința romantică  a două eleve care-i cer să scuture  peste ele un cireș în floare.  Este în stare  s-o acopere cu tandre complimente pe propria lui soție până dincolo de moarte, făcându-i  aluzive dar și  eterne jurăminte precum  un cavaler  medieval întârziat pentru noi. Autorul însuși se bucură de reciprocitate sentimentală. Entuziasmată de  emisiunea tv ”Tichia de mărgăritar”, o frumoasă doamnă îi dăruiește  un diamant. Dar nici  acesta nu scapă cu fața curată, fiind luat de cineva care-l vede  arborat pe uriașul  piept  drept  ”o bucățică  de varză” ce trebuie îndepărtată ”cu grijă ca să nu rămână pată”.

S-a vorbit mult de pendularea  diaristului între flirt și frivolitate. Aflat în sediul  organizației de tineret a  unui partid, el are  senzația că o masă  de senzualitate este gata să debordeze într-o adevărată orgie. Sugestia, sub raport artistic, este excelentă, imaginația însă merge prea  departe. Analizează însă cu luciditate și efect un fenomen inexplicabil pentru  profani:”Scriitorii, în general, nu se dezmață propriu zis, ci simulează dezmățul, așa cum îl cunosc din cărți. Își  parodiază  propria dezlănțuire  orgiastică (ceea ce  nu înseamnă  că n-o și practică). În libertinajul  lor este un joc de-a libertinajul”. Un Teodor Dungaciu îl atacă pe Alex. Ștefănescu  pe motiv că este  obsedat sexual, dar primește un răspuns pe măsură:”Eu sunt obsedant  sexual”. Trebuie să ai mintea bine tulburată ca  să nu sesizezi finețea patinării pe bordura jocului erotic la nivel semantic. Și oricum, l-ar absolvi fie și numai următorul portret al unei  admiratoare nedorite care-l asediază în metrou:”O femeie lătăreață, sleampătă, cu dinți lipsă, nepieptănată, îmbrăcată într-un  halat de zugrav, neâncheiat în față, vine impetuos spre mine, râzând”. O apariție pe măsura caricaturilor  lui Costel Pătrășcan, care însoțesc volumul. Iubirea trece dincolo de cuplu  și  se răsfrânge asupra florilor și pomilor,  asupra celor  care nu cuvântă, precum mâța Chiți ori un păianjen admirat pentru arta de a-și tese pânza.

 SCRIITORUL  ALEX.  ȘTEFĂNESCU ȘI FILOZOFUL  MIHAI  ȘORA  LA  ONEȘTI, LA   ”ZILELE  CULTURII CĂLINESCIENE”  (SEPTEMBRIE 2017) 

”Îi iubesc pe scriitori, pe toți scriitorii și numai pe ei”

Practic, nu este vorba de un jurnal ci de ceva mai mult, autorul incluzând fragmente memorialistice, secvențe din interviuri sau din dialoguri pe Facebook, opinii politice, referințe ce țin de critica literară. Având o structură  interioară complexă, o imaginație  veșnic incitată, o exteriorizare  histrionică, Alex. Ștefănescu  este capabil de un superb concert executat pe toată claviatura verbală, de la dramatism la  fanfaronadă. El rămâne la fel de  simpatic, fie că ne mărturisește nemulțumiri care i-au umbrit existența (urmărirea  sa de către Securitate,  tratamentul ingrat de care a avut parte într-un anumit moment la ”România literară”), situații discutabile (încercarea de a lua masa într-un restaurant din Târgu Mureș) sau înșiră fermecătoare povești cu scriitori (minunatele mâini ale Anei Blandiana). Are vocația prieteniei. Un sucevean Duțu (actorul Vladimir Găitan, trecut la cele veșnice la 10 noiembrie 2020) își amintea cu drag de Sănducu (Alex. Ștefănescu), făcând câteva precizări (”Alex era  intelectualul iar eu sportivul”)  și găsind  explicații: ”Ne-am împrietenit pentru că ne completam”.

Mai are autorul ”!Jurnalului secret” și darul sufletelor mari de a reveni după  nedrepte traumatisme suferite.  Pe Nicolae Manolescu îl iubește  și îl urăște la fel de pătimaș, dar nu poate contesta că este o minune de om  înainte de toate și, desigur, întâi stătătorul  actual  în critică și istorie literară. Pe Eugen Simion, plecat și el cândva de la ”România literară” din cauza unor fricțiuni, îl admiră acum, la senectute pentru ”figura lui înnobilată  de vârsttă și cultură”, pe Daniel Cristea Enache și-l dorește ca fiu. Un alt genial tânăr este compătimit pentru suferința îndurată în sălile universitare, căci ”lumea prozaică vrea să obțină din el  un produs uman obișnuit”. Un celebru prozator, Augustin Buzura, redactându-și editorialele, acceptă ”castrarea” textului său de către dactilografa ce-i înlocuiește ”cuvintele grele, bolovănoase, care  dau forță scrisului său” cu ”neologisme nu din limba  de lemn, ci de material plastic, a comentariilor politice de azi”. Adrian Păunescu apare ”generos, tandru, cu momente de furie care exprimă  nu numai exasperarea unui om de un dinamism extraordinar în fața lentorii și a ineficacității celor  din jur”. Gabriel Liiceanu are multe calități, dar nu și spontaneitate. Subiectiv și coleric, în ciuda tonului calm, catedratic are uneori în portretizări ”o  voluptate a  urii”.  Citind, la 6 dimineața, poeme de Emil Brumaru ”parcă îmi pulverizez în suflet parfum franțuzesc”. Poezia Anei Blandiana are ” fluiditatea sclipitoare  a mercurului (numit de oamenii simpli, mereu inspirați << argint viu >> ”. Reprezintă  ”monologul unui Hamlet feminin”. Tudorel Urian este ”hiperinteligent, cu o gândire rapidă, cu o dorință înnăscută de a face ca lucrurile să meargă bine”. Mircea Cărtărescu,  uriaș talent, este  (încă) nematurizat la 60 de ani. (Era matur la 20 de ani). ”Nu există bucurie mai mare  decât să am în jurul meu oameni inteligenți și talentați. Timpul petrecut cu ei îmi pare salvat”.

Arta de a plânge râzând

Nu toți cei ”inteligenți și talentați” sunt și cuminți. Un  concurs de poezie, la Iași, începe ca ”un joc literar, plin de farmec” și se încheie prin protestul unora dintre concurenți ”schimonosiți de invidie și furie,  de un orgoliu dus până la grandomanie”. Pe trăirile altora își pune o amprentă nemiloasă bătrânețea. Un personaj cândva  contemplativ și ironic, are acum momente de  imobilism din care ”se smulge ca dintr-o adiere a morții”. Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade,  invadat de  amnezie  dă ”bună dimineața” seara, notează tot ce aude și verifică repetat carnețelul. Adam Mitchnik dezamăgește și el. Nu mai are vitalitatea de altădată devenind  precaut și convențional: ”Prudent, neinspirat, plictisitor. Un vultur care, la bătrânețe s-a retras într-o colivie”. Distrugătorul de mituri, cinicul Lucian Boia, a ajuns caraghios – teribilist la bătrânețe. Nici în cuplu situația nu pare a fi roz. Momentul de maximă tandrețe al zilei este acela în care,  ajutându-se reciproc, soții Ștefănescu își verifică glicemia cu ajutorul unui  mic aparat. Autorului însuși, înaintea unei rotunde aniversări, o admiratoare îi telefonează: ” Vreau să vă felicit, am auzit la radio  că astăzi împliniți  50 de ani.  Eu credeam  că sunteți mai bătrân…” La o întâlnire cu publicul, o domnișoară, ”enervată probabil de exuberanța mea, confundabilă cu frivolitatea, mă întreabă: <<Dar despre moarte ce părere aveți domnule Alex. Ștefănescu? >>  În traducere liberă, aceasta înseamnă: Mai lăsați-mă cu parada asta de entuziasm! Ați  uitat că sunteți un om în vârstă? Domnișoara e cam nepoliticoasă. Îi răspund, spre amuzamentul publicului:  << Moartea  încă nu am cunoscut-o, așa că deocamdată nu mi-am format o părere despre ea. Vă promit însă că imediat după ce mor am să vin într-o noapte  la dumneavoastră acasă, ca să vă explic cum e. >>” Deocamdată, diaristul face constatări privind  lumea de dincoace. Oamenii se gândesc numai la bani. ”Nici visuri erotice nu mai au, au visuri… bancare”. Ariviștii post-revoluționari au ajuns să stea, la un spectacol, în aceeași lojă cu intelectualii marcanți. Spre satisfacția cititorului, unul dintre ciobanii – milionari devine  obiectul unei  foarte reușite farse. La Snagov, controversatul magnat al presei  Sorin Roșca – Stănescu și-a durat un palat de vis. Furat de peisaj, Alex. Ștefănescu dă o soluție la fel de șubredă precum problema: ”A încălcat, în mod sigur, mai multe reguli pentru a-și atinge scopurile, dar nu i se poate contesta vitalitatea inepuizabilă. Știu mulți care nu fură nu pentru că sunt cinstiți, ci pentru că le e lene să fure”. Prin mlaștina de prozaism își face loc și câte o emoție sinceră. Constantin Enciu,  profesorul de Limba română al lui Nichita Stănescu, un bătrân de 95 de ani, dezvelește bustul statuar al elevului său de altădată cu exclamația: ”Mă, băiatule!” Cuvinte simple dar de neuitat.

*

Valoarea ”Jurnalului secret. Serie nouă” este sporită de  performanțele stilistice. Uneori  paradoxul: autorul pretinde că  înțelege mai bine China din studiul  literaturii decât din vizita efectuată. Alteori superrlative plastice: două ”ziariste talentate  și super-profesionalizate sunt capabile să obțină mărturisiri  complete de la oricine, chiar și de la statuia lui C. A. Rosetti”. Apoi, jocuri de cuvinte (soții Țurlea ”sunt buni fără să facă paradă de bunătate”), aforisme (”Un om întreg știe să fie și general și soldat”), ironii ( Roșca – Stănescu posedă și ”un țarc cu căprițe grațioase și prostuțe – posibile vedete tv”), parafrazări (”Nu știu alții cum sunt – de fapt știu: mefienți față de  ritualurile sărbătorilor  și chiar față de ideea însăși de sărbătoare – dar eu iubesc festivitățile”).

Un omagiu adus poetului național este formulat ludic – arghezian: ”Eminescianismul a intrat în chimia sufletului meu și, după  ce voi muri, în cenușa care va rezulta din incinerare, se vor putea găsi particule din această substanță”. Interesantă, în rețeta scrisului vesel al lui Alex. Ștefănescu, deși  ”aceasta nu  este o carte de râs”,  pare proporția de realitate și ficțiune. La un moment dat se relatează un meci de fotbal cu echipe alcătuite din scriitori și arbitrat de  poeta Ana Blandiana. Locul de desfășurare – stadionul ”Energia” din Onești. Ca unul care am participat  la  organizarea evenimentelor din cadrul acelei ediții a Zilelor Culturii Călinesciene și în calitate de martor ocular la partidă pot distinge cât adevăr și câtă fabulație există în relatare. Însă alchimistul Alex. Ștefănescu  realizează o sinteză atât de reușită de adevăr și ficțiune încât eu, deposedat  fermecător de contraargumente, capitulez acceptând  în totalitate versiunea sa. Încheiem cu o  bună doză de  optimism oferită de ”Jurnal”: ”De ce  să-mi pierd ultimele clipe ale vieții urlând  dizgrațios și dându-mi cu pumnii în cap? Mai bine sunt atent și îmi notez în minte totul cu exactitate, pentru ca, ajuns pe lumea cealaltă, să am ce povesti în <<Jurnalul  secret”>>.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești