În desele întâlniri cu publicul, câteva și la Onești, Alex. Ștefănescu (în foto) este așteptat cu nerăbdare și emoție să ia cuvântul. Intervenția lui este un veritabil recital artistic, talentul oratoric nativ fiind pus în valoare cu entuziasm și voluptate, amendat cu artificii verbale, presărat cu tușe de umor englezesc, antrenând personaje și situații cunoscute ori care îți devin familiare prin vocea scriitorului. O voce puternică, de bărbat bucovinean solid, capabilă să opereze fără microfon chiar și pe un stadion, într-o rostire clară, cu fraze ce rămân pentru multă vreme în memoria auditorilor. Cum ”verba volant scripta manet”, Alex. Ștefănescu a îmbrățișat buna idee de a-și aduna relatările sale vesele, șlefuite prin repetare, în câteva cărți. Ultima, ”Jurnal secret. Serie nouă” a apărut la Editura ”Corint” în 2016. Redactând atâtea lucrări serioase (să amintim doar ”Istoria literaturii române contemporane”, monument ce a presupus un efort titanic, Alex. Ștefănescu a întâlnit, a aflat, a trăit mii de situații hazlii, ridicole, funambulești, burlești. De multe ori, acestea iau calea uitării după ce au însoțit povestea existenței și a creației unor scriitori, pierzându-se în neant.
Autorul ”Jurnalului” are însă darul de a le converti în mici piese autonome, capabile să reziste la uzura timpului, să supraviețuiască măcar printre anecdote cu scriitori (și nu numai). Din simple poante binevenite la câte o șuetă, aceste scurte evocări devin cariatide de umor și inteligență investite cu puterea de a depăși efemerul care de obicei le hotărăște destinul. Capacitatea diaristului de a exprima probleme complicate ale literaturii pe înțelesul tuturor (”Eminescu – poem cu poem”) îl ajută și aici conferindu-i o mare popularitate., mai ales – fapt notabil – în rândul tineretului. Ne demonstrează că ”viața unui critic literar e mai spectaculoasă decât aceea a unui alpinist”. Trăind în lumea scriitorilor, în care și din care își trage viața, Alex. Ștefănescu are o prodigioasă experiență caracterizată prin bogăție și varietate. Cunoaște sute, poate mii de scriitori, artiști, editori, politicieni, ziariști, afaceriști, traversează medii felurite, de la ulițele unui sat la recepțiile fastuoase ale milionarilor, călătorește mult și pretuntindeni, fie la Onești, fie în îndepărtata Chină, este îndrăgostit de o revistă, ”România literară”, dar și de plăcerile vacanțelor la mare. Fascinat de eternul feminin, are suficientă luciditate să-l analizeze critic și cu sănătos umor, făcând un soi de bășcășie stilată, sublimată prin inteligență și cultură.
Adolescente ninse cu floare de cireș
Încă din ”Prefață”, criticul asediat de mii de volume care i-au invadat apartamentul de la bloc, locuința de la țară, garajul și magazia, declară că reușește cu greu să-și mențină genunchii liberi în eventualitatea că ar primi vizita unei blonde. Îi plac femeile oamenilor de afaceri care, neglijate de soții lor, se bucură când sunt curtate. Dansează provocator, în prezența lui Ovidiu Genaru cu (probabil) octogenara soție a acestuia și, romantic, cu fermecătoarea pensionară Andreea Rotaru. O admiră pe Elena Udrea, ”frumoasa, statuara, detestata de femeile urâte (și de bărbații fără succes la femei”. Îi face plăcere să îndeplinească dorința romantică a două eleve care-i cer să scuture peste ele un cireș în floare. Este în stare s-o acopere cu tandre complimente pe propria lui soție până dincolo de moarte, făcându-i aluzive dar și eterne jurăminte precum un cavaler medieval întârziat pentru noi. Autorul însuși se bucură de reciprocitate sentimentală. Entuziasmată de emisiunea tv ”Tichia de mărgăritar”, o frumoasă doamnă îi dăruiește un diamant. Dar nici acesta nu scapă cu fața curată, fiind luat de cineva care-l vede arborat pe uriașul piept drept ”o bucățică de varză” ce trebuie îndepărtată ”cu grijă ca să nu rămână pată”.
S-a vorbit mult de pendularea diaristului între flirt și frivolitate. Aflat în sediul organizației de tineret a unui partid, el are senzația că o masă de senzualitate este gata să debordeze într-o adevărată orgie. Sugestia, sub raport artistic, este excelentă, imaginația însă merge prea departe. Analizează însă cu luciditate și efect un fenomen inexplicabil pentru profani:”Scriitorii, în general, nu se dezmață propriu zis, ci simulează dezmățul, așa cum îl cunosc din cărți. Își parodiază propria dezlănțuire orgiastică (ceea ce nu înseamnă că n-o și practică). În libertinajul lor este un joc de-a libertinajul”. Un Teodor Dungaciu îl atacă pe Alex. Ștefănescu pe motiv că este obsedat sexual, dar primește un răspuns pe măsură:”Eu sunt obsedant sexual”. Trebuie să ai mintea bine tulburată ca să nu sesizezi finețea patinării pe bordura jocului erotic la nivel semantic. Și oricum, l-ar absolvi fie și numai următorul portret al unei admiratoare nedorite care-l asediază în metrou:”O femeie lătăreață, sleampătă, cu dinți lipsă, nepieptănată, îmbrăcată într-un halat de zugrav, neâncheiat în față, vine impetuos spre mine, râzând”. O apariție pe măsura caricaturilor lui Costel Pătrășcan, care însoțesc volumul. Iubirea trece dincolo de cuplu și se răsfrânge asupra florilor și pomilor, asupra celor care nu cuvântă, precum mâța Chiți ori un păianjen admirat pentru arta de a-și tese pânza.
SCRIITORUL ALEX. ȘTEFĂNESCU ȘI FILOZOFUL MIHAI ȘORA LA ONEȘTI, LA ”ZILELE CULTURII CĂLINESCIENE” (SEPTEMBRIE 2017)
”Îi iubesc pe scriitori, pe toți scriitorii și numai pe ei”
Practic, nu este vorba de un jurnal ci de ceva mai mult, autorul incluzând fragmente memorialistice, secvențe din interviuri sau din dialoguri pe Facebook, opinii politice, referințe ce țin de critica literară. Având o structură interioară complexă, o imaginație veșnic incitată, o exteriorizare histrionică, Alex. Ștefănescu este capabil de un superb concert executat pe toată claviatura verbală, de la dramatism la fanfaronadă. El rămâne la fel de simpatic, fie că ne mărturisește nemulțumiri care i-au umbrit existența (urmărirea sa de către Securitate, tratamentul ingrat de care a avut parte într-un anumit moment la ”România literară”), situații discutabile (încercarea de a lua masa într-un restaurant din Târgu Mureș) sau înșiră fermecătoare povești cu scriitori (minunatele mâini ale Anei Blandiana). Are vocația prieteniei. Un sucevean Duțu (actorul Vladimir Găitan, trecut la cele veșnice la 10 noiembrie 2020) își amintea cu drag de Sănducu (Alex. Ștefănescu), făcând câteva precizări (”Alex era intelectualul iar eu sportivul”) și găsind explicații: ”Ne-am împrietenit pentru că ne completam”.
Mai are autorul ”!Jurnalului secret” și darul sufletelor mari de a reveni după nedrepte traumatisme suferite. Pe Nicolae Manolescu îl iubește și îl urăște la fel de pătimaș, dar nu poate contesta că este o minune de om înainte de toate și, desigur, întâi stătătorul actual în critică și istorie literară. Pe Eugen Simion, plecat și el cândva de la ”România literară” din cauza unor fricțiuni, îl admiră acum, la senectute pentru ”figura lui înnobilată de vârsttă și cultură”, pe Daniel Cristea Enache și-l dorește ca fiu. Un alt genial tânăr este compătimit pentru suferința îndurată în sălile universitare, căci ”lumea prozaică vrea să obțină din el un produs uman obișnuit”. Un celebru prozator, Augustin Buzura, redactându-și editorialele, acceptă ”castrarea” textului său de către dactilografa ce-i înlocuiește ”cuvintele grele, bolovănoase, care dau forță scrisului său” cu ”neologisme nu din limba de lemn, ci de material plastic, a comentariilor politice de azi”. Adrian Păunescu apare ”generos, tandru, cu momente de furie care exprimă nu numai exasperarea unui om de un dinamism extraordinar în fața lentorii și a ineficacității celor din jur”. Gabriel Liiceanu are multe calități, dar nu și spontaneitate. Subiectiv și coleric, în ciuda tonului calm, catedratic are uneori în portretizări ”o voluptate a urii”. Citind, la 6 dimineața, poeme de Emil Brumaru ”parcă îmi pulverizez în suflet parfum franțuzesc”. Poezia Anei Blandiana are ” fluiditatea sclipitoare a mercurului (numit de oamenii simpli, mereu inspirați << argint viu >> ”. Reprezintă ”monologul unui Hamlet feminin”. Tudorel Urian este ”hiperinteligent, cu o gândire rapidă, cu o dorință înnăscută de a face ca lucrurile să meargă bine”. Mircea Cărtărescu, uriaș talent, este (încă) nematurizat la 60 de ani. (Era matur la 20 de ani). ”Nu există bucurie mai mare decât să am în jurul meu oameni inteligenți și talentați. Timpul petrecut cu ei îmi pare salvat”.
Arta de a plânge râzând
Nu toți cei ”inteligenți și talentați” sunt și cuminți. Un concurs de poezie, la Iași, începe ca ”un joc literar, plin de farmec” și se încheie prin protestul unora dintre concurenți ”schimonosiți de invidie și furie, de un orgoliu dus până la grandomanie”. Pe trăirile altora își pune o amprentă nemiloasă bătrânețea. Un personaj cândva contemplativ și ironic, are acum momente de imobilism din care ”se smulge ca dintr-o adiere a morții”. Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, invadat de amnezie dă ”bună dimineața” seara, notează tot ce aude și verifică repetat carnețelul. Adam Mitchnik dezamăgește și el. Nu mai are vitalitatea de altădată devenind precaut și convențional: ”Prudent, neinspirat, plictisitor. Un vultur care, la bătrânețe s-a retras într-o colivie”. Distrugătorul de mituri, cinicul Lucian Boia, a ajuns caraghios – teribilist la bătrânețe. Nici în cuplu situația nu pare a fi roz. Momentul de maximă tandrețe al zilei este acela în care, ajutându-se reciproc, soții Ștefănescu își verifică glicemia cu ajutorul unui mic aparat. Autorului însuși, înaintea unei rotunde aniversări, o admiratoare îi telefonează: ” Vreau să vă felicit, am auzit la radio că astăzi împliniți 50 de ani. Eu credeam că sunteți mai bătrân…” La o întâlnire cu publicul, o domnișoară, ”enervată probabil de exuberanța mea, confundabilă cu frivolitatea, mă întreabă: <<Dar despre moarte ce părere aveți domnule Alex. Ștefănescu? >> În traducere liberă, aceasta înseamnă: Mai lăsați-mă cu parada asta de entuziasm! Ați uitat că sunteți un om în vârstă? Domnișoara e cam nepoliticoasă. Îi răspund, spre amuzamentul publicului: << Moartea încă nu am cunoscut-o, așa că deocamdată nu mi-am format o părere despre ea. Vă promit însă că imediat după ce mor am să vin într-o noapte la dumneavoastră acasă, ca să vă explic cum e. >>” Deocamdată, diaristul face constatări privind lumea de dincoace. Oamenii se gândesc numai la bani. ”Nici visuri erotice nu mai au, au visuri… bancare”. Ariviștii post-revoluționari au ajuns să stea, la un spectacol, în aceeași lojă cu intelectualii marcanți. Spre satisfacția cititorului, unul dintre ciobanii – milionari devine obiectul unei foarte reușite farse. La Snagov, controversatul magnat al presei Sorin Roșca – Stănescu și-a durat un palat de vis. Furat de peisaj, Alex. Ștefănescu dă o soluție la fel de șubredă precum problema: ”A încălcat, în mod sigur, mai multe reguli pentru a-și atinge scopurile, dar nu i se poate contesta vitalitatea inepuizabilă. Știu mulți care nu fură nu pentru că sunt cinstiți, ci pentru că le e lene să fure”. Prin mlaștina de prozaism își face loc și câte o emoție sinceră. Constantin Enciu, profesorul de Limba română al lui Nichita Stănescu, un bătrân de 95 de ani, dezvelește bustul statuar al elevului său de altădată cu exclamația: ”Mă, băiatule!” Cuvinte simple dar de neuitat.
*
Valoarea ”Jurnalului secret. Serie nouă” este sporită de performanțele stilistice. Uneori paradoxul: autorul pretinde că înțelege mai bine China din studiul literaturii decât din vizita efectuată. Alteori superrlative plastice: două ”ziariste talentate și super-profesionalizate sunt capabile să obțină mărturisiri complete de la oricine, chiar și de la statuia lui C. A. Rosetti”. Apoi, jocuri de cuvinte (soții Țurlea ”sunt buni fără să facă paradă de bunătate”), aforisme (”Un om întreg știe să fie și general și soldat”), ironii ( Roșca – Stănescu posedă și ”un țarc cu căprițe grațioase și prostuțe – posibile vedete tv”), parafrazări (”Nu știu alții cum sunt – de fapt știu: mefienți față de ritualurile sărbătorilor și chiar față de ideea însăși de sărbătoare – dar eu iubesc festivitățile”).
Un omagiu adus poetului național este formulat ludic – arghezian: ”Eminescianismul a intrat în chimia sufletului meu și, după ce voi muri, în cenușa care va rezulta din incinerare, se vor putea găsi particule din această substanță”. Interesantă, în rețeta scrisului vesel al lui Alex. Ștefănescu, deși ”aceasta nu este o carte de râs”, pare proporția de realitate și ficțiune. La un moment dat se relatează un meci de fotbal cu echipe alcătuite din scriitori și arbitrat de poeta Ana Blandiana. Locul de desfășurare – stadionul ”Energia” din Onești. Ca unul care am participat la organizarea evenimentelor din cadrul acelei ediții a Zilelor Culturii Călinesciene și în calitate de martor ocular la partidă pot distinge cât adevăr și câtă fabulație există în relatare. Însă alchimistul Alex. Ștefănescu realizează o sinteză atât de reușită de adevăr și ficțiune încât eu, deposedat fermecător de contraargumente, capitulez acceptând în totalitate versiunea sa. Încheiem cu o bună doză de optimism oferită de ”Jurnal”: ”De ce să-mi pierd ultimele clipe ale vieții urlând dizgrațios și dându-mi cu pumnii în cap? Mai bine sunt atent și îmi notez în minte totul cu exactitate, pentru ca, ajuns pe lumea cealaltă, să am ce povesti în <<Jurnalul secret”>>. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești