”Dorul” este  una din cele mai fine cristalizări  ale spiritului popular, constantă  fundamentală  a viziunii asupra lumii și vieții, încât nu  putea să nu aibă  ecou în poezia lui Eminescu. În  primele poezii tipărite (sau rămase în manuscris), ”dor” are cel mai adesea, înțelesul de iubire, dorință: ”al tău sîn  gemînd de dor” (”O călărire în zori”), ”în sînu-i de dor” (”Speranța” ), ”vis de tainic dor” (”Misterele nopții”), ”Copilă cuprinsă de dor și de taină” (”Înger de pază”), ”buză uscată de dor””, ”ore de dor” (Manuscris  ”Elena”, variantă la ”Mortua est!)”, ”Cântu- ți de  dorure plin” (”Marta”).

Încă de timpuriu, cum atestă variantele  poeziei ”Amicului F. I. ” poetul preferă  ”dor” în loc de  formele inițiale ”gând” și ”vis”; la fel, înlocuiește  succesiv  ”visuri”, ”gânduri” și ”vrajă” cu ”farmec”, altă dominantă  stilistică a lirismului eminescian. În poemul ”Împărat și proletar” ”dorul” (și dorința)  primește o încărcătură  filosofică  de inspirație schopenhauriană: ”În veci  aceleași doruri mascate –n altă haină…” ; ”de unde vine  și unde merge floarea / Dorințelor obscure sădite în noian”. ”Dorul” este acum echivalentul  ”voinței de a trăi”, dar și  un primum  movens   al lumilor, așa cum apare  în cosmogonia din ”Scrisoarea I”: ”Și în roiuri luminoase izvorând din infinit / Sunt atrase (lumile- n. n.) în viață, de un dor nemărginit”. ”Dorul de viață” din ”Gemenii” ( variantă) este tot una cu ”Durerea peritoare ca strălucirea  spumii” (”Ca o  făclie”, variantă la ”Scrisoarea I”), de unde apare consecința firească – negarea  dorului – durere: ”Din  doruri pământene n-atingă-te-o scînteie…” (”Nunta lui Brig – Belu”).

O anume ”degradare”  suferă dorul  alături de ”patimă”, când  aceasta presupune  exacerbarea plăcerii, (”Junii corupți”) iar nu a suferinței, mai aproape de  natură și mai umană: ”Va  geme de patemi / Al mării aspru cânt…” (”Mai am un singur dor”). Într-o însemnare pe manuscrisul poeziei ”De vorbiți  mă fac că n-aud…” (pe care am citat-o în alt context), patima este  considerată  suportul vital al gândirii. Ghicim și aici un pro domo al  polemistului, care se socotea prea clement – în stil – față de  mizeria  morală și intelectuală a unor adversari politici. De altfel, ”patima” este pusă  pe același plan înalt ”al dorului”, ca în una  din variantele ”Luceafărului”: ”Ți-nchin cu patimă și dor / O-ntreagă-mpărăție…”

Dorurile și patimile omenești pot constitui  material însăși a poeziei (”Criticilor mei”), mai cu seamă că ”dorul” posedă și o sarcină estetică, o anume  forță  de revelare: ”A dorului  tărie / Cuvinte  dă duioaselor  mistere” (”Iubind în taină”). Taina dragostei  este ”duioasă”, adică dureroasă, de unde și  asocierea, mai des echivalarea ”dorului”, cu ”farmecul dureros” (”Povestea  teiului” ) sau cu ”dulcea jele”. ”Și când  inima ne crește  de un dor, de-o dulce jele” (Călin”); ”Și plânge-l cu  jale și plânge-l cu dor” (”Marta”), ”Durerea că-mi ești dragă” (”Renunțare”), ”Jalea amorului meu sfânt” ”Apari să dai lumină”), ori ”acele nopți turbate  de doruri și suspine” (”M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”) cheamă o sublimare a sentimentului în ”Umbra  blândă a iubirii celei de veci” (”Apari să dai lumină”), ca parte a unui amor universalis. ”Falnicul dor” secătuit  de puteri  din cauză că ”Pierdută-i a  naturii sfântă limbă…” ( ”O-nțelepciune, ai aripi de ceară”), se manifestă plenar  numai în basm și legendă, ca ”Dorul după ce-i mai mare / N astă lume trecătoare” (”Fata în grădina de aur”) sau ca ”Un dor adânc și îndărătnic foarte / De-o frumusețe cum nu e nici una…”) (”Mușat și ursitorile”). Este aici o aspirație metafizică ce transcede ”farmecele firii”, idendificate cu  niște ”dureri ascunse” (”Pe gânduri ziua”). Fiind ”sete ursitoare” între lumină și întuneric, marmură și daltă (”Nu mă înțelegi”), iubirea  conține forța de atracție a principiilor apuse, preexistentă  aparițiilor firii.

Proiecția ”dorului” în infinitul  spațiu – timp (”La steaua”) vine dintr-un prea – plin (”Căci scris a fost ca viața ta / De doruri să nu –ncapă” – ”Ce e amorul?”),  dintr-o înălțare ce nu mai implică nici angelicul,  nici demonicul: ”… Când dorul meu a-atâta de- adânc și-atât de sfânt / Cum nu mai e nimica pe cer și pe pământ…” (”Nu mă înțelegi”). ”Dorul fără nume” ( ”Făt Frumos din tei”) dezvoltă intensități dramatice, transformându-se în ”dor de moarte” (”Peste vârfuri”): ”Știu eu? Sunt numai  moarte în sânul plin de dor…” (”Nunta lui Brig – Belu”, variantă); ”O, de Luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte” (”Luceafărul”). Moartea apare  ca posibilitate de restabilire  a echilibrului. În varianta B a poemului ”Demonism” ideea este clară:” Moartea este  echilibrul celor cari / În lumea vieții  se vaită – Pacea / Și sâmburul  adânc din pieptul nostru / De-l întrebăm  de vecinica-i dorință / De-i pricepem răspunsul zice: pace”.

”Dorul” devine  uneori  obiect de meditație schopenhaueriană: ”În veci  aceleași doruri mascate cu-altă haină” (”Împărat și proletar” variantă). Versul este paralel cu  un fragment din Archeus: ”Oamenii  sunt probleme, ce le pune  spiritul Universului, viețile  lor încercări de deslegare. Chinul  îndelungat, vecinica  goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a  răspunde unei  întrebări curioase?” Înțelegem mai bine  acum și de ce  în variantele  succesive ale poemului ” Codru și salon” poetul înlocuiește ”ființă” cu ”dor”: ”Etern, etern cu doru-mi  deșertul să-l despic”. Elementul dinamic al  ”dorului” se exercită în vid, și speranța însăși apare uneori  ca o năzuință deșartă:”Am văzut nădejdi în lume / Ce sunt (numai) doruri sterpe…” Ceea ce ține  de optimismul  firesc al existenței nu este decât  aparența frumoasă  și inconsistentă a vieții: ”Dorința  noastră  spune nimicniciei noastre” (”Renunțare”, varianta A) sau ”Durere  peritoare cu strălucirea spumii / Stăpână fără margini  pe marginile lumii ” (”Ca o făclie”, variantă la ”Scrisoarea I”). Dacă ”dorul”  atinge numai  stratul național al ființei, poetul face corectura de rigoare, tăind  cuvântul și scriind deasupra ”crez”: ”Un dor (crez) adânc pătrunde-va / De-a pururi  omenirea / Că unde-va, undeva / E fericirea…” (”Cu pânzele –atîrnate”).       Din volumul  Gheorghe Drăgan , ”Poetică Eminesciană. I Temeiuri folclorice”, apărut în  1989 la Editura Junimea  din Iași, în  Colecția ”Eminesciana”

Scriitorul  Gheorghe Drăgan s-a născut la 9 aprilie 1943 în satul Viișoara (com. Târgu Trotuș) și s-a stins din viață la mijlocul lunii ianuarie, în 2019 la Târgu Ocna. Din  acest oraș la trecerea din viață a  celui ce a fost poet, prozator, eseist, critic şi istoric literar, editor, doctor în filologie Gheorghe Drăgan ( distins cu premii de  prestigiu pentru activitatea sa),  profesoara Daniela Bogătoiu a notat: ”Un  domn prin excelență, un om de o bunătate, modestie, cultură, memorie și inteligența rară! Cu privirea blândă și glasul dulce ne depăna povești despre marile personalități ale lumii sau despre proprii strămoși. Povești adevărate și lecții de viață! Cu umorul său fin țesea câte o istorioară în jurul oricărui subiect, fiind un adevarat maestru al cuvintelor… De o cultură vastă, nu era domeniu în care să nu exceleze, nu era intrebare căreia să nu – i găsească răspuns! Mereu aveai ceva de învățat de la dânsul. În orice anturaj, oricât de select, ca un magician, acapara  toată atenția și audiența asculta fermecată!  <<Arta conversației>>, <<Ioana din primăvară>>, << Jucătorul>>, << Așa se scrie istoria>>  sau celalalte cărți și articole scrise cu măiestrie vor dăinui peste veacuri dar multe din proiectele sale  vor rămâne din păcate neterminate, pentru că Dumnezeu a hotărât să-l ducă intr- o altă lume, mai bună, alături de părinți și frați… Noi iți vom păstra cu drag amintirea și îți vom celebra munca și talentul! Dragă nenea Gică, ne faci să afirmăm cu tărie că unii oameni ar trebui să fie nemuritori!”

FOTOGRAFII  REALIZATE  DE  GOGU  ȘTEFĂNESCU (FOTO 1)  ȘI  DE  GHEORGHE  BOGZA (FOTO 2, 3)