Rezolvam lucrări curente în laboratorul de criminalistică, unde am fost anunţat telefonic de ofiţerul de serviciu despre faptul că şeful Ocolului Silvic Mănăstirea  Caşin ne-a sesizat că pe raza de competenţă, în punctul numit ,,Înţărcătoarea”, într-o cutie prinsă de un copac, s-au găsit două puşti mitralieră, solicitând să se facă cercetări cu  privire la descoperirea făcută. Maşina de intervenţie şi ceilalţi membri ai echipei mă aşteptau, pentru a ne deplasa în vederea efectuării cercetării la faţa locului şi stabilirii provenienţei armelor. Ninsese mult şi era ger, de aceea trebuia să mă îmbrac mai gros, sens în care m-am echipat cu o pereche de cizme din piele cu carâmbi înalţi şi o scurtă din doc blănită. Am luat trusa criminalistică pregătită, ca întotdeauna, cu cele necesare şi am coborât în curtea unităţii, unde mă aşteptau şeful cercetărilor penale şi ofiţerul care avea în  responsabilitate compartimentul ,,Arme, muniţii,  substanţe toxice şi stupefiante”. Ştiam despre ce este vorba, de aceea, nici nu am întrebat. Am pus trusa în portbagajul maşinii, am salutat pe cei prezenţi şi m-am urcat în maşina care s-a pus în mişcare. Gheaţa existentă pe jos necesita prudenţă în conducere. Frigul persistent şi căldura  puţină degajată de sistemul de încălzire precar al maşinii, făcuse ca toţi ocupanţii să se cuibărească fiecare în hainele lui, pentru a se încălzi. Din această cauză, nu aveam nici chef de vorbă, ca şi cum nimic nu ar fi fost de spus, cu toate că mergeam undeva unde trebuia să elucidăm un mister, iar discuţiile prealabile  erau absolut necesare. Personal, traseul pe care ne deplasam, nu mă interesa deloc, îl cunoşteam foarte bine până la un anumit punct, iar calitatea de ocupant al autoturismului nu presupunea nicio responsabilitate cu privire la traseul ce trebuia urmat. Important pentru mine era să ajung la postul de poliție, unde să ne informăm asupra situaţiei de fapt existente şi în funcţie de aceasta, pregăteam strategia de urmat. Deplasarea era anevoioasă, de o parte şi de alta erau grămezi mari de zăpadă formate de plugurile care curăţase drumul şi degajase zăpada. Acestea reduceau foarte mult vizibilitatea laterală, obligându-ne să ne uităm doar în faţă. Doar rar, te mai întâlneai cu vreo maşină. Singurul autovehicol care mi-a atras atenţia, a fost un autobuz care efectua curse de persoane din comunele limitrofe spre oraş, datorită căruia, şoferul maşinii noastre a fost nevoit să vireze mult în dreapta pentru a-i face loc să treacă.

Grupuri mari de ciori stăteau cocoţate în copacii de pe marginea drumului, cârâind de foame, dându-şi semnale sonore de câte ori la orizont apărea vreo posibilă sursă de hrană. Şeful biroului Cercetari penale, care ocupa scaunul de lângă şofer, a aprins o ţigară, a tras scrumiera din bordul maşinii  pentru a scutura scrumul  şi a început să pufăie plictisit. Fumul s-a răspândit cu repeziciune în autoturism, deranjându-mă în primul rând pe mine, care nu eram fumător. Mă intriga lipsa lui de politeţe de a fuma într-un spaţiu atât de mic şi de închis, în care se aflau mai multe persoane, fără măcar să-şi ceară voie, ştiind bine că acolo se aflau şi persoane nefumătoare, Cu toate inconvenientele descrise, am ajuns la postul de poliție, unde ne aştepta şeful acestuia care,  pe lângă relaţiile referitoare la eveniment, ne-a spus că la cabana ,,Înţărcătoarea” suntem aşteptaţi de şeful ocolului şi de muncitori care ne vor însoţi la locul faptei. Deplasarea până la cabană o vom face cu un tractor al ocolului, deoarece alt mijloc de transport nu poate ajunge acolo.

Toată echipa ne-am urcat într-un tractor a cărui cabină ne proteja parţial de vânt, că în rest era ca afară. Prin spaţiile libere ale cabinei tractorului, viteza vântului era amplificată, de aceea era mai năpraznic decât afară. El ne făcea să ne protejăm feţele, stând cu spatele spre sensul de mers. Doar tractoristul înfrunta cu stoicism vântul, deoarece el nu avea ce face, trebuia să se uite pe unde circulă.

,,Vântul ăsta nu mai oboseşte, îmi spuneam în gând, şi nici nu îmbătrâneşte. De când îl ştiu, vara trânteşte la pământ lanurile de păioase care sunt mai înalte şi mai frumoase, zburleşte părul copiilor şi pletele fetelor şi din când în când ruşinează câte o femeie sau domnişoară, ridicându-i poalele rochiei în cap, făcând să i se vadă în plină stradă zone ale trupului ferite permanent cu sfinţenie de văzul lumii. Iarna se luptă cu ferestrele mici şi zăvorâte pe care le zgâlţâie permanent, încercâd să pătrundă în interior, să fure căldura şi liniştea celor care au trudit din greu peste zi, chinuindu-le somnul şi aşa agitat de grijile cu care adormise. Mai mult, este şi răutăcios, nu-i pasă de nimic. Nu se gândeşte la mâinile trmurânde de vreme care au închis ferestrele, nici la oboseala acestora la sfârşitul unei zile de muncă, la oamenii care aşteaptă ca un balsam liniştea nopţii, după o zi de muncă. Nu-l interesează nimic. El bate, bate, bate. Este o permanenţă. Dacă nu bate la noi, bate în altă parte, în altă ţară, pe alt continent, pe mare, pe ocean, tot bate, nu se opreşte. El nu se ascunde, nu se fereşte de nimeni, nu-i este frică de nimeni. Însoţeşte pacea dintre oameni, însoţeşte şi războiul, însoţeşte iarna, însoţeşte şi vara, însoţeşte primavara, însoţeşte şi toamna. Când bate vântul nu te miri de ce bate, ci doar că bate prea tare. Nu mi-a plăcut niciodată când bate vântul. Îl ţin minte din copilărie. Din cauza sărăciei din familie, iarna trebuia să merg la şcoală îmbrăcat cu haine subţiri, îmi era frig, îl rugam să nu mai bată, dar el duşmănos cum este, nu mi-a ascultat ruga niciodată. Tot el nu mă lăsa să mă joc prin zapadă cu Ursu,  câinele care a fost animalul cel mai drag copilăriei mele. Mă îmbrăcam cu ce aveam şi fugeam să mă joc cu Ursu prin zăpadă, dar imediat părinţii mă strigau să intru în casă că bate vântul şi este frig. Pe mine vântul niciodată nu m-a ajutat’’.

Am ajuns la cabană, scoasă parcă din picturile de iarnă ale lui Claude Monet, plini de curiozitate şi entuziasm. Am fost întâmpinaţi de şeful de ocol, căruia, când ne-a văzut, pleoapele au început să i se zbată necontrolat, iar faţa i s-a luminat de bucurie. Avea o figură de parcă s-ar fi împăcat cu toată lumea.

Ne-a urat bun venit şi ne-a invitat într-o încăpere a cabanei care dospea a căldură. Într-o sobă mare, ardea lemn uscat şi sănătos. Observasem de cum am intrat în curtea cabanei, hornul pe care ieşea un fum alb ce se confunda cu ceaţa ce străjuia fundalul dinspre munte. Căldura de sobă este binefăcătoare pentru oase. Pe o masă, într-un colţ, erau câteva platouri cu resturi de mâncare, semn că şeful de ocol mai fusese vizitat de cineva. Lângă el, servili, aşteptau doi oameni în vârstă, probabil soţ şi soţie.

– Tanti Nelica, s-a adresat şeful de ocol bătrânei, adă o tavă cu pahare  şi o sticlă de ţuică să servim pe oaspeți în semn de bun venit şi să se încălzească de pe drum. Ştiu că tractorul nu a dat prea multă căldură, aşa a fost şi ieri, când am venit eu.

Bătrâna s-a conformat, a dispărut pe o uşă lăturalnică şi a venit cu o tavă plină cu pahare mici, în care a turnat ţuică. Ne-a îndemnat pe fiecare să servim.

– Serviţi, ne îndemna bătrâna, este curată, făcută din prună din zona noastră. Ştiam că alcoolul nu trebuie consumat când urmează să mergi prin ger, deoarece pe moment te încălzeşte, dar pe urmă te secătuieşte de vlagă, de aceea m-am abţinut. N-am ţinut cont de îndemnul bătrânei.

În acest timp. şeful de ocol ne-a prezentat cazul spunând:

– Am solicitat ajutorul dumneavoastră pentru a elucida existenţa acelor arme în acel loc, dar şi pentru că ştim că atunci când găsim arme sau muniţii, acestea trebuie predate organului de  poliție. Ştim, de asemenea, că deţinerea ilegală de arme, muniţii, substanţe toxice şi stupefiante, constituie infracţiune.

– Ăsta are scuipat la furcă, se dă deştept, mi-a şoptit la ureche, locotenentul major Georgică, şeful compartimentului arme şi muniţii, vrea să demonstreze că ştie legea. Am zâmbit aproape perceptibil pentru a-i confirma lui Georgică, adevărul logicii sale.

– Avem aici trei muncitori de-ai ocolului, a continuat şeful de ocol, care cunosc locul şi o să vă însoţească. Tot ei vă vor ajuta să coborâţi lada cu arme până la cabană.

– Cred că informaţiile sunt de ajuns pentru a ne indeplini parţial misiunea, am spus eu, cu intenţia de a întrerupe discursul şefului de ocol, care dorea să ne demonstreze că are talent oratoric.

Şeful biroului Cercetări Penale şi Georgică erau nerăbdători să facă parte din grupul care va merge la locul unde se aflau armele.

Eu, împreună cu aceştia am luat muntele în piept pe traseul indicat de muncitorii care ne însoţeau. Se înainta voiniceşte prin zăpada, care, prin anumite locuri ajungea până la genunchi. Începuse să ningă des. Mie niciodată nu mi-a plăcut zăpada şi iarna. De când mă ştiu, odată cu iarna intru în alertă şi îmi ascut simţurile pentru o luptă dură. Nopţile de iarnă le văd doar cenuşii. Iarna este ucigaşul arborilor pe care îi ademeneşte în vatră şi îi transformă în trandafiri cu viaţă repede trecătoare. Nu mă puteam împăca cu ninsoarea ce începuse, nu mă puteam închina în faţa acestei feerii, de aceea pe ascuns prindeam câte un fulg în pumn pe care îl strângeam până se transforma în apă. Îmi umezea mâna. Mă bucuram că nu îmi îngheaţă. În gând îmi spuneam: ,,Încă nu e frig deajuns’’. Mă rugam să se oprească ninsoarea. Nu era timpul potrivit. Nu aveam măcar o sanie cu zurgălăi, venisem cu tractorul care ne hurducase de ne-a amestecat maţele. Ningea ca în basme, dar mie nu-mi plac basmele cu iarnă.

După aproximativ un sfert de oră de mers, cei doi colegi ai mei rămăsese în urmă. Noi, cei din faţă am fost nevoiţi să facem popas pentru a-i aştepta.

Când ne-am regrupat cei doi rămaşi în urmă, respectiv, şeful cercetărilor penale şi responsabilul compartimentului arme şi muniţii, gâfâiau ca locomotivele în pantă.

– Greu la deal, le-am spus.

– Pentru mine este foarte greu, a răspuns şeful cercetărilor penale, care era şi mai în vărstă ca noi cu vreo douăzeci de ani, dar şi dăduse pe gât câteva pahare de ţuică. Ştiam că îi place.

– Dar tu, Georgică, am întrebat pe responsabilul compartimentului arme şi muniţii, care era cam de aceeaşi vârstă cu mine, tu ce ai de ţi s-a înfundat instalaţia?

– Mie? Eu nu am nimic, numai că eu am rămas să-l ajut pe  domnul maior.

Bineînţeles că după felul cum gâfâia, nimeni din grup nu l-a crezut.

În timp ce aşteptam ca cei doi să-şi tragă sufletul, maiorul a spus:

– Eu am să mă întorc la cabană, pentru că nu cred că pot să ajung până la locul unde se află mitralierele. Îl trăgea înapoi şi licoarea lăsată în cabană.

– Domnule  maior, a sărit ca ars Georgică al meu, nu vă las singur. Merg cu dumneavoastră. Dacă vi se face rău pe drum, cine vă ajută?

– Nu mi se face rău domnule, dar dacă vrei poţi să te întorci împreună cu mine. Eu nu mai pot fiziceşte. Nu sufăr în rest de nicio boală.

– Fraţilor, a spus atunci Georgică, recunosc că nici eu nu pot face faţă acestui traseu, am obosit sunt fleaşcă. Mi-a fost ruşine să recunosc, dar acum nu am ce face. Asta este situaţia. Dacă mai continui, vă îngreunez deplasarea, aşa că mă voi întoarce şi eu.

– Georgică, i-am spus, fapta recunoscută este pe jumătate iertată, iar jumătate din faptă ţi se iartă că ne scuteşti de grija pe care trebuie să ţi-o purtăm în continuare. Aşa că, din partea mea, poţi să te întorci. Voi ce părere aveţi ? i-am întrebat pe muncitori.

– Noi nu avem nicio legătură cu atribuţiile pe care le aveţi dumneavoastră ca organe de anchetă, a răspuns unul din muncitori.

– Aşa este, au confirmat ceilalţi doi muncitori forestieri.

– Vezi Georgică, ai aprobarea să te întorci, am zis eu uşor zeflemitor. Haideţi băieţi, la drum că mai avem mult de mers. Ai grijă de domnul maior, să ajungă sănătos la cabană.

Georgică a priceput ironia, dar neavând cu ce riposta, a rămas pe loc privind cum noi ne depărtam înotând prin zăpadă spre locul unde urma să deranjăm liniştea pădurii cu prezenţa noastră (va urma).      Proză  de  Ioan  Bărbunțoiu, autor al  romanelor ”Fata cu  eșarfă verde” ( 2016) și ”Meandrele  destinului” , care a văzut  lumina tiparului în 2020. Ambele romane  au apărut  la Editura ”Magic Print” din  Onești