”Nici o zi fără un rând scris” rămâne în continuare principiul existenței lui Cornel Galben. Și este, într-adevăr, o încântare să citești și să scrii despre cărțile sale cu profil de jurnal intim, făcut însă public, experiența personală fiind generalizată la nivel social. Una dintre ele, ”Pe față și pe dos” (Editura Corgal Press, 2018) se deschide cu un citat din Robert Musil (”Lucrurile esențiale se petrec astăzi în abstract și cele fără importanță în viața reală”), reamintind că ființa umană este mult mai profundă în raport cu manifestarea exterioară. Autorul se bazează însă pe forța de reconstrucție a cititorului intrat pe aceeași lungime de undă, într-o lucrativă rezonanță. Sugestia capătă un rol de prim ordin. Nemulțumirea diaristului se naște din imposibilitatea de a se exprima exhaustiv: ”Deși le-am întors și pe față și pe dos, trăirile mele nu și-au găsit nici de această dată loc în consemnările zilnice”. Dar din aceste însemnări menite a fi mai degrabă note de bilanț se conturează treptat personalitatea omului. ”Despotul” din el îl silește la o muncă extenuantă și doar spaima de maladii sau tentația transmisiunilor sportive îi acordă momente de răgaz. Confirmat în demersul său de Oscar Wilde (”Nemulțumirea este primul pas în progresul unui om sau al unei națiuni”), Cornel Galben redactează recenzii, monografii, dicționare, poezii, tehnoredactează și corectează, îndrumă și sugerează, veșnic marcat de obsesia autodepășirii, etern nesatisfăcut de ritm și suprafață de acoperire, de trecerea intempensivă de la un subiect la altul, soldată cu lucruri neterminate:”Și uite așa se duse ziua! Și uite așa o iau mereu de la capăt, încheind un profil de dicționar, dar deschizând mereu altele și altele, încât nu voi termina niciodată. Oare chiar merită tot acest travaliu?” Merită, iar obișnuința bilanțului zilnic, săptămânal, anual îl impulsionează, îi asigură coordonatele și îi deschide perspectivele. Indeciziile, imposibilitatea unor planificări raționale îl macină : dacă nu s-ar fi dus la vernisajul unei expoziții, constată cu regret, ar fi conspectat 40 de pagini! Spre deosebire de alții, care fac eforturi considerabile să-și învingă inerția, Cornel Galben își impune pauze: ”… ar trebui să fac o pauză mai lungă, deoarece am uneori impresia că îmi explodează creierul…” Grijile zilnice nu pot fi nici ele ignorate: gerul arde la față, dar și la buzunar, centrala duduind non – stop; o rudă apropiată pleacă în străinătate la muncă, lăsând în urmă datorii neachitate. Se adaugă simptomele civilizației de cartier: nunțile cu chiote și manele până în zori, sirenele stridente ale ambulanțelor în miez de noapte, când străzile sunt pustii, etc. Contextul existențial al autorului de jurnal este conturat scurt și sarcastic, fără menajemente: ”Cu speranța că apropiindu-ne mai mult de Dumnezeu, vom putea ieși mai repede din haosul în care ne-au aruncat guvernanții. Doamne ajută!”. Nota critică este irepresibilă. Un guvern de marionete trece ”ca trenul prin gară”, în comisiile parlamentare purtând amprenta giurgiuveano – teleormăneană, ca și cum acolo s-ar fi născut geniile politice din România. ”Scârbele cocoțate în jilțuri își văd nestingherite de intrigi, acuzându-se reciproc și dând apă la moară sforarilor din umbră și televiziunilor manipulatoare”.
Despre sine…
În activitatea editorială sau publicistică scriitorul trebuie să procedeze diplomatic. Altfel, este îngrijorat de a fi alăturat doi poeți aflați în nu prea bune relații și încercând să facă pace prin constatarea, injustă, că amândoi sunt la fel de valoroși. Injustă pentru că sunt cuantificați pe criterii diverse:”Fiecare în parte are nișa lui și un mod personal de a metamorfoza în vers realitatea”. Primind un autograf în care donatorul îl face ”zgubilitic”, Cornel Galben ia o primă hotărâre de a riposta similar, dur apoi cuminte, în ton cu temperamentul și caracterul, adoptă eficienta armă a ignorării. Faptul că șefa unei reviste prestigioase nu l-a trecut pe lista virtualilor ocupanți ai unui important post vacant îl afectează, deși n-ar fi acceptat știind câte are pe șantier. Survolul se face cu dclicatețe:”M-am întristat un pic, semn că orgoliul de scriitor încă răbufnește și că tentativa de a mă smeri are mereu obstacole”. Sentimentul de mulțumire nu poate fi mascat: ”Deși pentru foarte mulți sunt inexistent ca autor, am primit totuși mai mult de 50 de mesaje de felicitare. De, orgoliu zgândărît și slavă deșartă!” O notă calmă este adresată ”dragului de Ion Fercu, criticul care mi-a urmărit cu atenție evoluția, scriind aplicat și încântător despre cărțile mele”. Trăiri emoționale pigmentează textul jurnalului. Înduioșat descoperă poeziile debutului în ”Preludiu”, revista Liceului Nr. 2 din Onești (azi, Colegiul Național Dimitrie Cantemir) din 1970, publicație pe care o credea iremediabil pierdută. La moartea Regelui Mihai, ”Maria a plâns dar eu n-am simțit decât o vagă emoție”. Activitatea centrală, acaparantă, este legată de cercetarea fenomenului literar actual, treabă nu prea ușoară ținând cont de inflația de scriitură: ”I-a prins pe toți febra scrisului și dorul de glorie literară, așa că iau cu asalt editurile și redacțiile revistelor literare. N-au decât! E loc pentru toată lumea, numai că timpul va decide cine rămâne și cine nu”. Dezamăgirea este frecventă: ”Nu mai am nici un chef de cenacluri și cred că în curând voi rări și lecturile cărților băcăuanilor, că și așa trudesc degeaba”. Disperarea caută note paroxistice: ”Zădărnicie! Zădărnicie! Zădărnicie! Strigă din toți porii ființa mea”.
Un program de lucru tipic britanic ori german? Nici vorbă. Editorul, cronicarul, poetul român se află doar la discreția insomniilor care-i dictează orele și ritmul de muncă într-o infernală dezordine, încât este de mirare, inclusiv pentru posesor, că un organism uman poate rezista (încă) la asemenea presiuni. Activitatea de ordin cultural este atât de imperioasă, încât momente importante din viața familiei trec pe un plan secund. Abia venit de la înmormântarea cumnatului (”jale mare, lume puhoi”), aleargă la Biblioteca Județeană Bacău, unde are loc o conferință. Nevoit să rămână peste noapte ”baby siter” cu proprii săi nepoți, constată că nu știe să le inducă somnul, ba mai mult nu știe să povestească prea bine peripețiile ”Caprei cu trei iezi”. La editură, unul dintre beneficiari găsește cu cale să-și retragă cartea aflată în lucru, astfel că binefăcătorul se trezește doar cu o strângere de mână și cu reflecția amară că uneori e bine, în viață, să spui și NU!
…Și despre alții
Despre Onești puține pagini în jurnalul lui Cornel Galben. Puține și triste, ceva din tristețea finală a basmului ”Tinerețe fără bătrânețe…” Dacă trecerea în neființă a unor personalități (Radu Cârneci, Olga Tudorache, Liviu Dănceanu) este consemnată sec, lui Gheorghe Izbășescu îi sunt acordate câteva rânduri vibrante: ”Mă gândesc la teancurile de manuscrise care își așteptau rândul la cizelat, epopeea sa apretată fiind fără sfârșit, ca și romanul fluviu pe care îl gândise și din sumarul căruia nu încredințase tiparului decât două părți. Cine le va gestiona și cine se va ocupa de ele? Cumplită-i viața! Mai ales când ești singur, cum a fost el.”
Dacă dezamăgirile abundă (comemorarea ratată a 60 de ani de la moartea lui George Bacovia), nu lipsesc nici notele critice. Viorel Savin este de admirat pentru tenacitatea de a-și pune în joc proiectele, obținând imposibilul: finanțarea de către Consiliul Județean a unei cărți dedicate lui Ovidiu, care pare a nu avea nicio legătură cu spațiul băcăuan. Alexandru Dumitru face un gest insolit premiind el însuși revistele ”Plumb”, ”13 Plus” și Editura ”Corgal Press”, demers demn de istoria literaturii, care-i lasă pe cei prezenți cu gura căscată. Constantin Călin ușor superficial când prezintă cărți neinteresante, descoperitor de comori spirituale pentru prieteni (sinagoga din Piatra Neamț), se dovedește și un observator ironic:”Ești prieten cu Viorel Savin dacă mergi în aceeași direcție cu el, dacă o iei pe alături, ai pierdut”. Nicolae Mihai nu se lasă nici el mai prejos:”Dumnezeu a făcut mai întâi poetul iar din ce a rămas a făcut criticii”. Pierzând un meci, Becali, patronul fanfaron, i-a desființat imediat pe toți, jucători, colaboratori, deși principalul vinovat de neîmplinirile echipei era chiar el. Un fost inspector școlar, de spaimă pe vremea comuniștilor, a ajuns acum un politician ratat, dar ahtiat după funcții, gudurându-se penibil pe lângă mafioții aflați la putere.
Foamea de senzațional îl determină pe cititor să caute și evadările din cotidian: tablouri din viața boemă a scriitorilor, cu nesfârșite beții, bârfe, invidii sau măcar niscaiva aventuri erotice. Nici vorbă de așa ceva în jurnalul cumva însinguratului Cornel Galben. Nevoia funciară de echilibru îi impune cunoscuta viață duhovnicească, evocată și de mine când am comentat cartea ”1000 de pași”. Casa, biserica și editura sunt cele trei coordonate ale acestui sfânt contemporan care, culmea, se roagă zilnic pentru iertarea inexistentelor sale păcate.
Slujit de un temperament a cărui esențială caracteristică este capacitatea de anduranță, cu necesitatea de eternă acțiune, exigent cu sine, tentat mereu de autodepășire, aproape perfecționist, Cornel Galben se risipește într-o multitudine de preocupări, cercetând uneori scrieri periferice insignifiante, descoperind valori acolo unde nimeni nu le intuia, alcătuind lucrări enciclopedice, pe scurt, aducând o contribuție masivă la decantarea și păstrarea tezaurului cultural băcăuan. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești