Anul trecut pe un site de licitaţii online (accesat la 8.02.2019, încercările noastre de a lua legătura cu vânzătorul pentru detalii suplimentare privind acest album au fost sortite eşecului), din străinătate a apărut un “carnet de vederi” executat undeva în apropierea sfârşitului de secol XIX, de fotograful curţii regale a României, M.Wandelmann şi având ca subiect Băile Slănic. Este primul album foto cunoscut dedicat Slănicului Moldovei realizat de către un fotograf profesionist. În descrierea carnetului, întocmită de vânzător, se preciza ca an al editării 1872, pe album nefiind trecută nici o însemnare în acest sens. Coperta de culoare cărămizie prezintă un chenar cu motive geometrice şi vegetale, iar în centru inscripţia cu litere mari: BĂILE SLĂNIC./ M. WANDELMANN/ FOTOGRAFUL CURŢII REGALE A ROMÂNIEI/ BERLAD-SLĂNIC/ REPRODUCŢIUNEA INTERZISĂ. Albumul conţine următoarele 12 imagini din staţiunea Băile Slănic Moldova: vederea generală a Băilor Slănic, vederea Parcului, Clubul şi Hotel Puf, Cheiul râului Slănic, vila Dr.L.Russ, vila Stelorian, vila Munteanu, vila Scurtu, Isvorul No I şi No VI, Băile reci No VII, Băile Calde, Cascada râului Slănic. Majoritatea acestor imagini au fost editate de autor şi sub forma unor cărţi poştale care au circulat în perioada respectivă şi care astăzi se găsesc în colecţii cartofile particulare.

       * ÎN  CADRUL   ACESTUI  ARTICOL  PREZENTĂM  COPERTA   ALBUMULUI  ȘI  O PARTE  DIN  IMAGINI   ALE  SLĂNICULUI  DE LA SFÂRȘITUL  SECOLULUI  AL XIX – LEA

 

Toate imaginile prezintă interes pentru istoria localităţii datorită vechimii acestora. În fotografia ce prezintă parcul (fig. 2 imaginea din dreapta) putem observa una din puţinele imagini ale vechii biserici din lemn din Slănic[1] (în partea dreaptă a imaginii, Prima biserica din Slănic Moldova a fost construită în 1847 de către preotul Gavril Manciu din Tg. Ocna (Cătălin Ilie, Istoria Bisericii

din Slănic Moldova, ed. Magic Print, Oneşti, 2019, p.24) ) dar şi a primului foişor de muzică. Iată cum era descrisă zona de către un gazetar băcăuan la 1873[2]: “Clădirile de la Slănicu au aparenţi’a unei monastiri din cele mai ordinarie[3]. Pe ua înalţiatură de pe malulu stâng allu pârâului, se află asiediată ua biserică, încunjurată de chilii, un soiu de foişioru, grosieru lucratu nu departe de biserică, şi la intrarea în Slănicu unu numeru de case de a locuitoriloru, împrăştiete pe ici, cole, iată Slănicul descrisu “à vol d’oiseau”. Chiliile suntu celle mai multe de zidu, câte-va de lemnu şi suntu locuite de visitatori, afară de nişte siuri din cari una este locantă iar ceealaltă salon de danţiu. Foişiorulu este pentru musicanţi, cărora nu numai talentul dar şsi buna-voinţia le lipsesce pentru a amusa publiculu. Câte-ua-dată unul din ei se încearcă a vocalisa un cantecu de lume din nenorocire, înse, vocea sa slabă şi falsă nu pătrunde prin odai şi, ast-feliu, urechile auditorilor suntu scutite de aceasta neplăcere. Interiorulu odăiloru este miserabilu. Două odai, ce comunică între ele, formează un apartament, care se închriazia cu preţiulu de la 14 la 17 galbini pe sezionu. Trei paturi de scânduri cu câte un mindiriu[4] de pae, ua masă şi doue scaune de lemnu formeazia mobilierulu întregului apartament.

Cine vine la Slănicu trebui să-şi aducă de acasă: plapoma, saltea; perine, cuţite, furculiţie, linguri etc. în scurtu tot ce este necesariu pentru menagiu; căci nimicu toate aceste nu se găsesce acolo. Din punctulu de videre igienicu, odăile suntu, nu se poate mai rău dispuse. Curentele de aeru necurăţenia, puricii, ploşniţiele, etc, toate contribuescu să desguste pe visitatori de Slănicu şi de minunatele sale ape. Cându timpul nu este favorabilu apoi ‘i chiar inprudentu de a sta în Slănicu. De multe ori s’au întorsu de acolo persoane mai bolnave de câtu cumu s’au dusu. S’au ziditu anulu trecutu un rondu de case, ceva mai bunişióre la ua posiţiune mai frumoasă, înse ele au defectul de a fi umede mai cu seamă odăiele de din dosu. Unu nutrimentu bunu, este cu greu de procuratu. Locanta[5] samănă cu cea ce se numeşte prin pieţiele din târguri “ua formă” cu deosebire că-i mai scumpu de câtu la formă. Chiar acei ce vinu de acasă cu  menajulu lor, nu pot să se nutrească bine, căci atenantiele ce servescu de bucătării samănă mai mult cu nişte poeţi[6] de paseri, rele şi sparte.”

Acelaşi gazetar băcăuan ne prezintă într-un mod nu foarte atrăgător şi băile reci şi calde, imortalizate de Wandelamnn în două dintre fotografii. Băile reci erau un fel de coteţuri de păsări din scânduri prin care sufla vântul din toate părţile. “Basinurile sunt murdare, aşia încât după ce ese cineva din ele are necesitate să-şi toarne o cofa de apă pe corp pentru ca să se spele”. Nici băile calde nu erau mai prejos: “Nişce baratce de lemn, incomode, în cari se afla nisce ciubere lungăreţie constitue stabilimentul termicu. Apa, cărată de la isvoru în aceste ciubere, este încălzită cu bolovani înferbântaţi afară, ceea ce nu e fără periculu, căci deseori acei bolovani fac esplosiune”. Bine că acele vremuri sunt doar istorie iar astăzi, la aproape 150 de ani distanţă, lucrurile stau cu totul altfel.

Pe autorul acestui album foto al Slănicului, M.Waldemann, îl regăsim alături de Carol Popp de Szathmari, Franz Duschek, Franz Mandy, Moritz B. Baer, A. D. Reiser printre pionierii fotografiei româneşti. Moritz Wandelmann , pe numele său întreg şi-a deschis un atelier foto în Bârlad undeva prin 1872 (după unele surse ), unde “presintă portretul în cadre de frunze şi flori colorate” . Ulterior acestei date, în perioada verii, pe timpul sezonului estival, venea la Slănic Moldova unde îşi înfiinţase un studio foto. Aici avea clintelă mai multă, diversă, bogată şi dornică de astfel de amintiri pe carton. Aşa se explică inscripţia de pe coperta albumului: “Berlad-Slănic”. Mai târziu, spre sfârşitul secolului XIX (după unele surse în 1897) se mută în Bucureşti şi îşi deschide un atelier foto pe bulevardul Calea Victoriei nr.43 . Fiul său, Leon Wandelmann va face studii în Austria şi Franţa  şi va fi o perioadă asociat cu tatăl. Dovada o găsim pe o carte poştală cu imagini din Slănic Moldova în care apare notat, (în stânga fotografiei pe verticală), ca fotograf “M.Wandelmann&Fiu” şi ca ateliere “Bucuresci-Berlad şi Slănic”. Fiul Wandelmann va continua să activeze ca fotograf până în 1940.

Înainte de atelierul de la Bârlad, Moritz Wandelmann a avut un studio foto în Iaşi. Dovada sunt fotografiile pe spatele cărora este trecut doar numele său şi “Iassy”.

 

Titlul de “Fotograf al Curţii Regale” dat de Curtea Regală, similar celui de “furnizor al Curţii Regale”, era o recunoaştere a muncii şi activităţii celui care-l obţinea. El a urmărit recunoaşterea meritelor meseriaşilor, comercianţilor, industriaşilor, care prin muncă, respect şi ambiţie au reuşit să se detaşeze de ceilalţi devenind exemple demne de urmat[7]. Acordarea brevetelor de furnizori regali are loc după proclamarea României ca regat  şi  a  principelui  Carol  de  Hohenzollern  ca  rege  sub  numele  de  Carol  I  al României. Până atunci existau “furnizori/fotografi domneşti” care după 1881 devin “furnizori/fotografi regali”. Cel  care primeşte brevetul de furnizor regal  este fie  producător de bunuri simple,  fie  producător  de  bunuri  industriale,  fie  ofertant  de  servicii,  fie comerciant.  Există însă şi  un  furnizor  aparte:  el  este  fotograf,  muzician,  artist, sculptor, care în aşteptarea unui titlu adecvat primeşte tot brevetul de „furnizor al Curţii Regale”. Brevetul  se  înmâna  fără  discriminare  de  rasă,  religie,  sex.  De  asemenea, furnizorul  putea  fi  nu  numai  român,  dar  şi  străin stabilit  în  străinătate[8].

Pentru a obţine brevetul de furnizor al Curţii Regale trebuiau îndeplinite anumite condiţii. Prin  articolul  II din  regulamentul  din  1901,  cererile solicitanţilor din ţară trebuiau adresate direct Mareşalului Curţii.  Cererea  trebuia însoţită de un certificat al Camerei de Comerţ, de care depindea solicitantul urmând să dovedească exercitarea profesiunii de cel  puţin 7 ani în ţară şi măsura în care se bucură de stima celor din jur. Pentru solicitanţii din străinătate se prevedea trimiterea cererilor lor Mareşalului Curţii, prin intermediul autorităţii consulare române celei mai apropiate. În plus, era necesar certificatul de la Camera de comerţ, care să ateste  faptul  că petiţionarul  este  stabilit  acolo  de  cel  puţin 9  ani,  ca  şi  dovada respectului celor din jur. În cazul acceptării cererii, solicitantul, pentru a putea intra în posesia brevetului, trebuia să plătească o anumită sumă de bani ce  urma a fi  folosită în acţiuni caritabile. Astfel pentru brevetaţii din ţară taxa era de 300 de lei şi urma a fi  donată Comitetului central  pentru  ajutorul  incendiaţilor  şi  inundaţilor  „aflaţi  sub  preşedenţia  IPSS Mitropolitul Primat al  României. Pentru cei din străinătate, suma se  ridica la 700 de lei şi era înaintată societăţii de binefacere „Elisabeta Doamna”, la Bucureşti. Brevetul se putea anula în caz de deces al titularului, de faliment, ori de schimbare a profesiunii sau a activităţii sau părăsirea ţării.[9] Brevetul de fotograf/furnizor al Curtii Regale era personal şi netransmisibil si dădea dreptul titularului de a-şi pune însemnelor regalităţii alături de  firmă[10].

Pe reversul unei fotografii[11] executate de Wandelmann unei familii de turişti venită la Slănic în 1898[12], pe lângă precizarea că “clişeul se rezervă no….”, că se pot executa “Portrete în toate felurile, reproducţiuni, platynotipii[13], picturi în aquarell şi olei, desene, etc, etc”, sunt redate stema regală cu două medalioane inscripţionate cu menţiunea “Brevetat 1891”[14]. Acesta este anul în care Wandelmann a obţinut titulatura de “Fotograf al Curţii Regale”. Concluzionind putem afirma fără tagadă de a greşi că albumul dedicat Băilor Slănic a fost tiparit după această dată şi înainte de a-şi deschide atelierul din Bucureşti în 1897, (pentru că altfel l-ar fi trecut pe copertă, alături de celelalte ateliere).

Formatele fotografice utilizate la noi în secolul XIX şi începutul secolului al XX-lea erau următoarele: mignon (3,5x7cm), carte de visite (6x9cm), carte postale (9x14cm) şi cabinet (11,5x16cm)[15]. Formatele fotografiilor variau ca dimensiune după cerinţele încadrării imaginii şi după fantezia fotografului. Fotografiile propriu-zise se lipeau pe cartoane care aveau pe spate (uneori şi pe faţa cartonului în partea de jos) o vignietă ce cuprindea numele fotografului, distincţiile şi brevetele obţinute şi localitatea sau localităţile unde acesta activa. Dimensiunile cartoanelor pe care se lipeau fotografiile variau mult de la un atelier la altul. De multe ori, formatul carte postale se lipea pe cartoane cabinet. Atelierele fotografice care nu aveau cartoane tipărite cu firma lor şi fotografii amatori foloseau cartoane cumpărate din comerţ care aveau tipărit pe spate cuvântul “souvenir” încadrat în diverse desene cu flori şi amoraşi cu un aparat de fotografiat. Majoritatea cartoanelor fotografice folosite la noi în ţară erau tipărite la Viena. Lipirea fotografiilor pe cartoane se făcea prin presare la cald, punând între fotografie şi carton o folie specială de lipit. Atelierele specializate şi laboratoarele statului foloseau, pentru diverse scopuri şi formate mai mari[16].

[1] Constantin Săvulescu- EFIAP, Cronologia ilustrată a fotografiei din România, Perioada 1834-1916, Asociaţia Artiştilor Fotografi, Bucureşti, 1985, p.12

[1] Ibidem

 [2]Descrierea este preluată din Anasatasie Fătu, Descrierea şi  întrebuinţarea apei comune şi a apelor minerale din România: Moldova şi Muntenia, Iaşi, Tipografia Grădinei Botanice, 1874, p.362-369, unde  este precizat că articolul despre Slănic este publicat de D.C.C. în Gazeta de  Bacău nr.21-40 din 1873

[3] Am păstrat ortografia originală şi pentru farmecul dat de limbajul arhaic utilizat de gazetarul băcăuan.

[4] Mindir = saltea umplută cu paie

[5] Locantă-loc unde se servesc băuturi şi mâncare

[6] Poiată, poieți- Coteț pentru păsările de curte, pentru porci.

[7] Lelioara Zamani, Furnizori ai Curţii Regale din Bucureşti, în Bucureşti.Materiale de Istorie şi Muzeografie, vol 12, 1997, p.139

[8] ibidem

[9] Ibidem, p.141.

[10]Ibidem

[11] https://www.muzeuldefotografie.ro/2007/12/primii-fotografi-din-romania/ (21.11.2019).

[12] Data este trecută pe fotografie.

[13] Platinotipiile erau fotografiile obţinute printr-un procedeu de imprimare fotografică pe baza acțiunii luminii asupra sărurilor de platină.

[14] Undeva în dreapta sus sunt precizate localităţile unde activa Moritz Wandelamnn la acea dată: Bârlad şi Slănic.

[15] Constantin Săvulescu- EFIAP, Cronologia ilustrată a fotografiei din România, Perioada 1834-1916, Asociaţia Artiştilor Fotografi, Bucureşti, 1985, p.12

[16] ibidem

ARTICOL  REALIZAT  DE  ING.  DOREL  BĂLĂIȚĂ  DIN  ONEȘTI.  ACEST  ARTICOL  A APĂRUT  ȘI ÎN ANUARUL  ”CARPICA”, NR. 49 / 2020  AL COMPLEXULUI MUZEAL  ”IULIAN  ANTONESCU” DIN BACĂU. ING.  DOREL  BĂLĂIȚĂ   ESTE  AUTOR  AL  VOLUMULUI ”VALEA TROTUȘULUI JETOANE”, RECENT  APĂRUT  LA   EDITURA   KARTA.RO