ARISTOTEL  PILIPĂUȚEANU:

1  În .ianuarie recent am publicat în revista ”Plumb”  cronica unui roman. Nefiind eu un client al rețelelor de socializare, tehnoredactorii au ales pentru ilustrare o imagine asemănătoare fizionomiei mele. Fără să vrea, mi-au  produs o plăcută surpriză și o mare onoare. Chipul din fotografie aparține  unui  om drag mie, un oneștean trecut în lumea  umbrelor  de mai bine de un an, căruia orașul are  datoria de a-i păstra  o nestinsă amintire: Conu Mișu. Prima oară am auzit de el în 1971. Pregăteam Ediția a III a   ”Zilelor Culturii Călinesciene” și aveam pe lista invitaților  numele celebrului critic și istoric literar, prof. univ. Șerban Cioculescu. Ne-a răspuns amabil la telefon, dar a pus o condiție insurmontabilă: o mașină care  să-l aducă de la București  și să-l ducă înapoi. Patru drumuri, peste 1000 de kilometri, benzina drămuită  cu strictețe la acea vreme… În unul dintre rarele, dar notabilele sale momente de umor, maestrul Constantin Th. Ciobanu a ”găsit” soluția: ”Lasă că-l pun eu pe Conu Mișu să-l aducă… Trabantul  lui face minuni!”, ceea ce a stârnit  un  sănătos val de râsete. Despre Trabant știam că este cea mai ieftină  și  înghesuită mașină, cu motor în doi timpi, ca de motocicletă, scoțând pe șosele  un vesel pârâit. Însă  românul anilor  70 își făcea treaba cu el, visând la o superbă Dacia 1100 sau 1300. Dar cine era ”Conu Mișu” (în foto 1, realizată de fotograful oneștean Ștefan Neagu) ? Treptat, am aflat câte ceva. După absolvirea facultății  Mihai  Ciobotaru neagreând predarea la clasă, fusese inspector școlar pe la Bârlad, Galați și Focșani, venise la Onești ca funcționar la Comitetul Municipal de Cultură și Artă (mai târziu Arta avea să fie înlocuită cu Educația Socialistă). Nefiind membru de partid ( dosar funest,  origine socială ”nesănătoasă”), probabil și sătul de atâta alergătură, și-a găsit  un loc liniștit  ca director la Biblioteca Municipală. Liniștit, vorba vine, căci  nici aici n-avea stare. Instituția funcționa în câteva apartamente neîncăpătoare (în strada Progresului, devenită Radu Rosetti), ce acum  sunt camerele de oaspeți ale Primăriei. Fusese  într-un fel desființată, reînviată ca filială a Bibliotecii Județene Bacău, apoi din nou  repusă în drepturi. Secondat de o armată de vajnice  bibliotecare, directorul făcea  eforturi uriașe pentru a obține un spațiu corespunzător.

Scund de statură dar bine conformat fizic, cu un început de chelie și cu niște ochi  calzi, inteligenți,  primii care îți atrăgeau atenția, totdeauna aranjat la costum și cravată, Conu Mișu își seducea prietenii de discuție prin timbrul gomos al vocii, cu o nuanță aristocratică întâlnită la vechii boieri români. Apelativele sale favorite , ”Domnule!” și ”Dragul meu!”, îmi sună și acum în urechi cu exactitate până la nuanță, stârnindu-mi aceeași  plăcută  senzație că urmează ceva demn de reținut. Povestea mai ales despre Focșani, un fel de  oraș de inimă (l-am cutreierat ulterior dar nu l-am găsit  atât de minunat ca în evocările sale). Trecea pe urmă la  viața culturală oneșteană: Societatea Cosânzeana, de- o vârstă cu el, deținătorul primelor documente, obținute miraculos, care  atestau  începuturile lucrului cu cartea la Onești; vechea Casă de Cultură, o clădire monumentală  în stilul anilor 30, unde concertaseră  Ștefan Ruha și Ion Voicu; restaurantul Doina și încă multe altele. Îl ascultam cu încântare, dar vraja  se rupea când trecea la subiectul favorit: viitoarea Bibliotecă Municipală. Atât de rațional în viața obișnuită, Conu Mișu nu mai  avea limite ale imaginației  când era vorba de  proiectul său de suflet: un adevărat palat, cu interioare vaste, cu sală de spectacole în amfiteatru, unde vor concerta muzicieni celebri, galerie de artă, ba chiar și  o grădină interioară cu plante exotice și fântână arteziană. ”Cai verzi pe pereți!”, gândeam noi  realist în acea vreme când toate finanțele  țării luau drumul industrializării și, răzbiți de plictiseală, căci auzeam povestea aceasta a zecea oară, îndreptam cu greu discuția  spre alte subiecte. Iar Don Quijote  rămânea  să gândească singur la  mărețele sale  castele de cărți.

Însă  visul era frumos și Conu Mișu nu se dădea bătut. Mergând dimineața spre școală (eram profesor la Liceul de Chimie), îl vedeam adesea în fața Comitetului Municipal de Partid cu o veșnică mapă subțioară, așteptându-i pe șefii cei mari. De multe ori ocoleam zona, căci știam ce urmează: ”Domnule!”, ”Dragul meu!” și un interminabil șir de explicații privind dispunerea și funcționalitatea închipuitului edificiu cultural. Omul era de neoprit; un alt ”prinț din Levant” ( vorba  poetului Ștefan Augustin Doinaș) ce-ndrăgea  mai presus de orice minunatul  obiect denumit carte. Din când în când obținea mici victorii sub forma unor  promisiuni. L-am văzut jubilând când a fost asigurat că în noul sediu al  Primăriei, care  urma să fie  ridicat pe strada Mercur (locul unde se află acum blocurile ANL), undeva, în partea din spate a monumentalei clădiri, va  funcționa și Biblioteca. Bucuria a fost  de scurtă durată, căci factorii decidenți din Capitală n-au înțeles utilitatea  unei biblioteci  în sediul unei primării. Abia după  1990 am început să credem că prietenul  nostru nu  era chiar un visător total. Ne-a povestit  că,  urmare a unui nou demers, i s-a aprobat în fine proiectul la București;  mai mult chiar, persoane  importante i-au reproșat că  se mulțumește cu un spațiu  construibil atât de mic  și l-au sporit de cinci ori! Am râs pe înfundate, convinși că  oamenii aceia, plictisiți de insistențele  lui Conu Mișu de la Onești, îi  făcuseră o farsă.  Dar subiect de farsă am devenit noi, când, în Consiliul Municipal Onești s-a votat proiectul. În  luările de cuvânt au fost și câteva momente vesele. Unul dintre consilieri se întreba retoric ce rost  avea  investiția scumpă într-o nouă clădire, când  Magazinul  Universal ”Victoria”  (mall-ul de astăzi) este numai bun de sediu al bibliotecii! Altul mergea și mai departe, propunând să se dărâme respectivul magazin spre a face loc unei piețe, unde să se  adune  mulțimile! (Era încă  vremea marilor  mitinguri  post- revoluționare).

Dar superbul vis se concretiza:  temelia  cea adevărată a fost pusă, zidurile au început să se ridice și CTITORUL (căci el era adevăratul ctitor) să dea ocol zilnic șantierului.  Și când, vorba lui Alecsandri ”Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor  ferice”, Conu Mișu a inaugurat noua Bibliotecă (în  foto 2 ) , a mai  diriguit-o un timp, apoi s-a pensionat. A mai  apucat să-i dea un nume. S-a gândit la Vasile Alecsandri (a cărui  nepoată stăpânise o moșie în zonă), la Bacovia  (dar era monopolizat de propriul  său târg). S-a cufundat în cercetări amănunțite, a avut plăcuta surpriză  de a afla cum chiar aproape de locul noii zidiri fusese conacul familiei boierești  Rosetti și a ales: ”Radu Rosetti”.

Și în această fază nechibzuința s-a făcut remarcată. Cineva propunea ca Biblioteca să poarte numele  primarului de la acea vreme. N-avea cum să-i treacă prin capul  său geometric ideea că  s-ar putea numi și Biblioteca ”Mihai Ciobotaru”. Oricum, fapt este că  visul Conului Mișu s-a  concretizat și ne bucurăm și  astăzi de un edificiu  unic în România ,  oaza noastră  de liniște și regăsire în vălmășagul  vremurilor  pe care le trăim. (Va  urma)