De pe Wembley pe Maracana!

Fotbalul și-a ales reginele. Din bătrâna Europa și până în îndepărtata America de Sud tristețe mare se abătu pe umerii gazdelor atât de încrezătoare în izbânda finală. 11 iulie 2021 va rămâne în anale ca momentul în care zeii fotbalului au absentat din cele două mari panteonuri ale mirificului sport-rege. Atât pe Wembley, templul fotbalului britanic, cât și pe Maracana, templul fotbalului brazilian, au triumfat adversarii…nimeni altcineva decât rivalii italieni și mai ales argentinieni. Și dacă mai adăugăm că trupele lui Mancini și respectiv Messi sunt de fapt laureate ale edițiilor din 2010 percepem și mai mult greutatea tabloului actual.

Abordându-le geostrategic, și nu cronologic, încep cu drama de la Londra, acolo unde în fața a peste 70 000 de britanici Italia condusă magistral de Roberto Mancini avea să plece cu trofeul european spre antica Romă.

Cu exact o lună în urmă, într-un articol inițial, atrăgeam atenția asupra Italiei pe care o vedeam în semifinale alături de cele 3 mari favorite din grupa F: Franța, Portugalia și Germania. Susțineam de asemenea că Belgia și Anglia sunt conduse de antrenori inferiori lotului. Se pare că nu prea m-am înșelat ținând cont și de faptul că uzura ”finalelor” din ”grupa morții” și-a spus cuvântul, drept consecință toate 3 plecând acasă imediat după ieșirea din grupe ! După prestațiile din semifinale e clar că eliminatele Spania și Danemarca au fost peste finalistele de ieri.

Până și ”broscarii” au acceptat superioritatea ”toreadorilor”, însuși Bonucci recunoscând că meciul cu spaniolii a fost cel mai greu din carierea sa. Ce le-a lipsit celor din țara lui Cervantes, singurii care i-au dominat copios pe descendenții lui Michelangelo? Poate doar un vârf de atac și adevăratul lor căpitan, Ramos, chiar dacă forma nu prea îl recomanda! Nu știu de vreo reminiscență contondentă între selecționer și marele apărător însă cel puțin golul cu Elveția nu ar fi existat cu Sergio pe linia de fund. Totuși Luis Enrique rămâne pe plus datorită contopirii foarte rapide reușite între vechea gardă și noua generație proaspăt campioană a Europei. Și mai e ceva de neomis: ”furia rocha” și-a redescoperit turboreactorul cu dublu flux de la mijlocul terenului, clonele lui Xavi și Iniesta, în tinerii Olmo și Pedri ! Incontestabil, Spania va rămâne acolo sus !

În schimb după semifinala dintre Anglia și Danemarca celebra replică hamletiană s-a actualizat în ”a fost ceva putred … cu Danemarca” ! Brigada celor 7 arbitri ai superbei confruntări va rămâne în istorie cu penalty-ul cadou făcut gazdelor în prelungiri. Dintre cei ”7 fantastici” … în primul rând centralul, olandezul Makkelie, care a apelat la VAR (nu cum spun neștiutorii) aruncând responsabilitatea și pe spatele acestora dar nu avut ”bunăvoința” să revadă faza la monitor,  împreună cu cei 3 arbitri VAR (2 olandezi și un neamț) și chiar cu tușierul de pe atacul britanicilor se fac vinovați de nașterea penalty-ului izbăvitor. Celălalt tușier (tot un olandez) și arbitrul de rezervă … Hațegan al nostru părând cei mai inocenți cavaleri ai semifinalei. Vom avea cât de curând șansa interpretării realității acestei istorioare urmărind traseul imediat al…medicului arădean. Ceva îmi spune că traiectoria va fi și mai ascendentă, precum cea a altui medic (madam Moldovan) care după ce a pus masca pe fața copiilor noștri la ora de sport a ajuns la OMS … fără nicio mască, nu !? Să fi răzbunat oare Ovidiu al nostru imposturile unor fluierași danezi la adresa muncii lui Dorinel Munteanu, Adi Ilie ori Adi Mutu !? Nu știu dacă o fi jucat și trecutul vreun rol în acest poker al vremurilor însă multe dintre matrapazlâcurile unora au de cele mai multe ori dramatice efecte de bumerang … peste ani!

Ar fi nedrept totuși să nu acceptăm că un alt vinovat pentru ratarea finalei de către naționala celui mai vechi regat al lumii este propriul ei selecționer, Hjulmand. Până la confruntarea cu englezii are meritul de a fi manageriat perfect o atmosferă apăsătoare generată de nefericitul incident al liderul echipei, Eriksen, și cele două înfrîngeri din meciurile de debut. Lipsa de experiență s-a văzut în decisiva cu Marele Regat, acolo unde, parcă la comanda lui Becali, a făcut 3 schimbări într-un minut (67) scoțând principalele lor guri de foc la acest european, Dolberg și mai ales Damsgaard. Prin respectivele mutări practic și-a invitat adversarul la atac, ceea ce ”perfidul Albion” a și făcut ulterior. Ba mai mult, epuizând schimbările scandinavii au jucat peste 10 minute în inferioritate numerică după accidentarea lui Braithwaite ! Și aici s-a scris istoria acestui meci, nu doar la șiretenia lui Sterling.

Revenind la epica finală de pe Wembley trebuie menționat că era de așteptat ca meciul să fie unul extrem de tacticizat. Ambele echipe veneau după 120 de minute de joc în semifinale și după o eternă aștepare. Italia descălecase în Londra la 53 de ani de la ultima izbândă europeană iar Anglia se întorcea acasă la 55 de ani de la singurul trofeu mondial! Încredibil de mult pentru două națiuni în care fotbalul este a doua ”religie”. Și se întâlneau două naționale care actualmente îmbrăcau haina celeilalte. Italia cu clasicul ”catenaccio” se axa mai nou pe o reușită combinație de stil Gasperini-Boskov iar Anglia dezinvoltă dintotdeauna se baza acum pe ”iron wall-ul” din fața propriului careu (stilul HH modern).

De ce a pierdut Anglia ? Pentru că a avut un selecționer bunicel, dar nu pe măsura lotului disponibil. Când și-a început cariera managerială britanicul nu avea licența FIFA Pro și, precum Mutu și Rădoi,  a activat cu dispensă specială. Și le-a luat ulterior dar tot a retrogradat cu Middlesbrough, singura sa încercare ca antrenor de club! Ajungând selecționer la U21 în 2013 unde a îmbinat performanța cu contraperformanța, printr-un concurs de împrejurări a preluat naționala de seniori în 2016 acolo unde până la această postură de finalist al ”europeanului de acasă” a mai obținut un loc 4 la ultimul mondial. Rezultate bune pentru o nație care deși a dispus de cel puțin două generații de aur a prins o finală … abia după 5 decenii jumătate ! Iar acum a beneficiat de toate ingredientele pentru a se încorona regina Europei. A jucat 6 din cele 7 meciuri acasă iar acolo unde nu a putut singură au intervenit …forțe nevăzute nici măcar cu tehnologia modernă. În finală a venit și ajutorul divin odată cu începerea meciului, practic de la 1-0 obținut datorită somnului profund în care se zbătea apărătorul stâng italian, Di Lorenzo. De sus se abătuse o ploaie mocănească atât de proprie Regatului Unit. Toate astea au dus la o primă jumătate de oră în care Italia putea fi călcată în picioare de un adversar inteligent. Deși Southgate mi-a demonstrat că este peste Rădoi, înțelegând că având o apărare de fier ajungi departe, nu pot garanta că și peste Mutu, făcând schimbările tactice cam cu aceiași reactivitate ca și piteșteanul nostru. Experimentatul Mancini mută de zor scoțându-și mâinile moarte, avertizatul Barella și mai ales inertul Immobile. Iar pe lângă odihnitul Berardi îl activează și pe Chiesa, căruia din izolarea de pe aripă dreaptă îi oferă o libertate totală de acțiune. În consecință vine și golul în urma unor șarje inițiate de argintul său viu, liderul noii generații italiene. Cu ”Fortuna” tot de partea englezilor…se accidentează și Chiesa, dar Italia intră în prelungiri presând cu bătrânul Chiellini în jumătatea adversă! În partea cealaltă britanicul îi introduce între timp pe mult prea crudul Saka și pe cărăușul Henderson scoțându-și cel mai limpede mijlocaș din meci, Rise și un lateral destul de activ, Trippier. La începutul prelungirilor ies obositul Insigne și luptătorul Verattim italienii abordând ultima jumătate de oră cu doar 4 din cei 9 titulari de bază dintre jucătorii de câmp.  Având întreaga linie ofensivă schimbată și mult sub valoarea titularilor dar și bătrânii fundași centrali avertizați cu cartonaș, peninsularii păreau victime sigure în calea insularilor. Orice antrenor cu ceva experiență ar fi forțat atacul pozițional în viteză și la firul ierbii tocmai pe axul central, chiar în zona italiană avariată cu galbene. Ori pe margine se odihneau încă de la începutul turneului Rashford, căpitanul lui United și Sancho unul dintre liderii Dortmund-ului. Ce face Gareth în acest timp? Introduce cele două staruri abia în ultimele secunde, doar pentru loteria penalty-urilor și se lasă dominat de rezervele uzate ale lui Mancini. Urmărindu-l pe Southgate în ultimele două meciuri aveam impresia că îl revăd pe rigidul și apaticul Mutu la meciul cu Ungaria (U21) atunci când cu un om în plus de prin minutul 40 acesta nu face a doua schimbare decât în minutul 86, deși eram doar la egalitate cu gazdele. Rezultatul acelei schimbări…gol în următorul moment, insuficient însă pentru o calificare tocmai la golaveraj !

Cam în același stil Southgate va dăinui peste timp ca ”marele antrenor” care în ultimele două meciuri introduce un jucător pentru…a-l scoate mai târziu! Cum a procedat cu Grealish în semifinale la fel a făcut-o și cu Henderson în finală. Penibile mutări, mai ales la acest nivel și ținând cont și de ce bancă de rezerve a dispus Anglia în raport cu adversarul din finală. Nu m-ar mira ca federația engleză să nu-l demită pe ”neînțelesul Gareth”, personal nesuspectându-i vreodată de prea multă inteligență pe britanici…nici în teren și nici afară! Din lumea fotbalului doar ei ar fi fost în stare să nu profite de compania inegalabilului Alex Ferguson pentru a-l convinge să preia măcar una dintre generațiile de aur ale englezilor care au dispus de Ince, Neville, Adams, Ferdinand, Shearer, Sheringham, Campbell, Schols, Beckham, Owen, Rooney,  Lampard ori Gerrard! E bine că îngenunchează acum la orice început de meci și nu au făcut-o măcar o dată în fața celebrului scoțian. Acum a fost totuși o conjunctură mult prea avantajoasă de care Anglia nu a știut să profite. Să fi fost și mâna destinului (penalty-ul cadou primit cu danezii fiind ironia sorții la loteria din finală!) dar e păcat de fair-play-ul englezesc demonstrat de gazde la premierea câștigătorilor atunci pe marea arenă londoneză răsura celebra ”Notti Magiche”. Superbul gest vine în contradicție totală cu sărbătoarea eșecului englezilor manifestată atât în Germania cât și în Scoția ! Cât despre ce a fost la penalty-uri, acolo nimeni nu poate fi acuzat pentru că au fost în istorie și tineri și experimentați care au ratat sau marcat în astfel de situații și nu putem noi ști dacă antrenorul a hotărât cine și când execută. Aici rezistă doar cei care pe lângă talent dispun și de un psihic pe măsură.

De toate aceste bâjbâieli ale lui Southgate a profitat versatul și elegantul Mancini, care a scos maximul cu o echipă cârpită și care n-a mai pierdut de vreo 34 de meciuri !

Aceasta a fost diferența dintre antrenorul Mancini, triplu campion al Italiei (cu Inter) și campion al Angliei (cu City) dar și cu alte 8 cupe în CV obținute în Italia, Anglia ori Turcia în contrapartidă cu selecționerul Southgate, ”antrenor la fără frecvență” și fără vreun trofeu la activ! La fel de apreciabilă este componența staff-ului din fruntea Italiei, acolo unde majoritatea este formată din colegii lui Mancini (Vialli, Lombardo, etc) din perioada de aur a Sampdoriei. Deși are din ambele, jocul actual al azzurilor e asemuit mai mult cu ofensiva pragmatică a ”Doriei” lui Boskov decât cu furia Atalantei lui Gasperini. Sârbul fiind creatorul superbei Sampdoria, cea care în perioada 1986-1992 a câștigat 4 trofee (un titlu, două cupe și o supercupă ale Italiei) și a disputat încă alte 4 finale (două de cupă a Italiei și câte una de Cupă a Cupelor și respectiv de Cupă a Campionilor Europeni) ! Într-un astfel de climat profesionist s-a dezvoltat Mancini, cel mai însemnat continuator al ideilor lui Boskov. Ca o paranteză, acea Sampdorie este tocmai echipa care, deși dominată în ambele manșe, a scos din sferturile Cupei Cupelor (1989) cea mai frumoasă echipă din istoria lui Dinamo, fără ca bucureștenii să fi piardut vreun meci în acea ediție.

Revenind în prezent succesul italienilor nu e întâmplător, vine după cel mai rușinos moment al fotbalului din ”cizmă”, prima ratare a prezenței la un turneu final (CM din 2018). Situație care a dus la demisia inclusiv a președintelui federației italiene de fotbal. Dar ei l-au avut precursor pe Traian pe când alții…! Iar viața îi recompensează întotdeauna pe cei curajoși, umili și ambițioși. Dovada umilinței fiind respectul cu care Italia și-a tratat gazda finalei în timp ce danezii, cel puțin prin declarația nepotrivită a lui Schmeichel, au demonstrat o grandomanie ce nu-și avea rostul. Conchizând vedeta acestui Campionat European a devenit antrenorul…bineînțeles că al campioanei, generatorul acestui ”scatenaccio”, adevăr ce inoculează rolul esențial al managerului în fotbalul modern.

La fel de perceptibil este șocul trăit de Franța care neînvinsă ca și Italia, Anglia și Spania a plecat devreme acasă datorită atmosferei tulbure din echipă și din proximitatea ei dar mai ales a formei catastrofale a celui ce se dorește nr. 1 mondial, Mbappe precum și a fundașilor centrali (mai ales Lenglet) ! Și asta deși s-au evidențiat Griezman, Lloris, Pogba, Kante și mai ales Benzema. La acest turneu final Franța a semănat cu naționala României în mandatul lui Hagi la barajul cu Slovenia. Și atunci la noi au strălucit Niculae, Mutu, Chivu, Munteanu și mai ales Contra însă au dezamăgit portarii Lobonț și Stelea dar mai ales omul nostru nr. 1, Adrian Ilie ! Peste toate a guvernat danezul Nielsen care, în returul de la București, nu ne-a dat un penalty mai clar decât coronavirusul de azi. La care dacă mai adăugăm și celebrul 2-2 al danezilor cu ”verii” lor suedezi, la Euro 2004, rezultat care a trimis Italia acasă, intuim o posibilă răzbunare a sorții. Atât pentru suedezii scoși de modeștii ucrainieni arbitrați tocmai de un italian dar și pentru danezii eliminați dintr-un penalty văzut doar de ”cei 7 fantastici” (printre care și un român)…poate și de ”amicul” nostru, Kim ! Cum întoarce Domnul roata !

Ajungând la Rio de Janeiro, tragedia braziliană și-a pierdut din ecou și datorită lipsei spectatorilor. Cu certitudine prezența fanilor pe stadion ar fi îngreunat misiunea lui Messi dar și osânda lui Neymar &Co. Înfrângerea din finala turneului american e digerată de brazilieni mai greu decât umilința (1-7) cu Germania din 2014. Incredibil este faptul că liderul ”pumelor”  a reușit a doua mare performanță la națională (poate cea mai mare) abia la 34 de ani și din postura de jucător fără echipă! O lume întreagă așteaptă noua și poate ultima destinație a celui mai de lux șomer din fotbalul mondial. Să fie PSG care racolează idolii arenelor ori Manchester-ul lui Guardioala (acolo unde l-aș vedea)? Poate team-ul lui Beckham, de peste ocean sau tot Barcelona ? Nu e ușor de intuit însă, odată cu succesul din Cupa Americii, Leo și-a adjudecat deja jumătate din al 7-lea ”Balon de aur” ! Și îl merită cu prisosință fiind autor sau coautor la 9 din cele 12 goluri ale argentinienilor.…așa cum și Lewandowski l-ar fi meritat anul trecut. De menționat și meritul lui Scaloni, antrenorul care alături de Messi a gestionat cu artă dificilul grup al ”pumelor”. Cu toată deferența, lângă staruri ca Leo sau Cristiano rolul antrenorului este doar psihopedagogic.

Până la încoronarea lui Messi, și legat de haosul generat de spectatorii finalei europene, e de urmărit ce se întâmplă în lume…din orice punct de vedere. Fiindcă peste hotare lumea fierbe, sătulă de babilonia în care ne-au aruncat cei care reordonează alfabetul grecesc pe barba valurilor și spatele omenirii. Despre noi…parcă nu păream doar urmașii lui Decebal, nu !?

 

Prof. Nelu Mașala, Onești