Bacăul văzut de pe stâlp
Articol de prof. Aristotel Pilipăuțeanu
Urmașilor mei prezentatori de carte, las vouă moștenire ideea să nu te apuci de scris până nu ai parcurs și ultima filă. Altfel, ai surprize ca în cazul volumului ”Celălalt Simion”, publicat de Petru Cimpoieșu la Editura ”Polirom” în 2015.
PRIMELE IMPRESII
Este puțin dificil să cataloghezi această scriere direct roman. Ficțiunea lasă loc amplu realității. Dacă George Bălăiță era aluziv stabilindu-și transparentele repere Albala și Dealul Ocna, Petru Cimpoieșu ne conduce de-a dreptul în Bacăul perioadei de după 1989, populat de o mulțime dezorientată și supusă tuturor vitregiilor și ciudățeniilor reflexului post – revoluționar. Nemilos, el joacă o comedie a erorii, lansând câte o vorbă mai aspră și, chipurile, retrăgându-și-o rapid, cu o corectură de școlar neatent. Bacăul este un oraș ”interesant” cu ”femei ce arată special”, remarcabile prin ”cât de original gătesc” și prin niște ”coafuri speciale”. Observațiile cresc sub aspect coroziv frizând injustețea: ”Statuia lui Ștefan cel Mare pare făcută din tablă de comandă. E aproape la fel de interesantă ca statuia lui Avram Iancu din Cluj”. Intensitatea vitriolantă depășește limitele stabilite de Nenea Iancu ajungând în cinism:”Niciun bărbat n-ar trebui să se însoare vreodată cu o femeie din orașul nostru” (Nota bene, naratorul s-a pus la adăpost: „Soția mea, de exemplu, este din Moinești”) Și continuă:”În mod inacceptabil până la o anumită vârstă, găsesc toate cu cine să se mărite, iar după aceea fac o mulțime de copii tembeli” și cu un ușor dezacord gramatical, demn de analizat de către chițibușarii universitari menționează: ”Rodul iubirii joacă toată ziua fotbal în spatele blocurilor, înjurându-se unii pe alții în cuvinte înfiorătoare”. Total insensibil la farmecul jocului și al vârstei fericite, naratorul revine obsedat: ”Cartierele Bacăului sunt pline de viitori infractori care joacă fotbal în spatele blocurilor și zbiară unii la alții fără motiv”.
Adaptând o tonalitate zemflemistă, oltenească, amintind de poetul Marin Sorescu și ”Liliecii” săi el nu manifestă nici urmă de clemență față de rebuturile existenței sociale: second – hand –urile, cerșetorii sâcâitori, chiar agresivi, șoferii cu limbajul lor mai mult decât colorat, abundența farmaciilor, nervozitatea cetățenilor.
CUVÂNTUL APĂRĂRII
Desigur, este un act de curaj să redai realitatea imediată cu un ochi mai mult decât critic, aproape lezând orgoliul local. Aici trebuie să ne întrebăm în ce măsură opiniile sunt ale scriitorului sau ale naratorului. Căci naratorul – personaj nu se abstrage din mulțimea turmentată care face să funcționeze delirant circul de pe Bistrița. Dacă despre amintirile marelui humuleștean se spune că , oricum ai lua-o, Nică e tot Creangă, aici, în mod cert, trebuie să facem distincția cu care ne-au plictisit ani de zile dascălii de Limba română, între autor ( persoană reală în carne și în oase) și narator (vocea pe care autorul o împrumută pentru a-și transmite mesajul). Eroul nostru este cel care, narând la persoana a I a are mentalitatea și modul de a acționa al congenerilor săi. Trăiește plenar într-o societate ale cărei paradoxuri le vedem noi înșine la televizor: tipi care se urcă pe acoperișuri amenințând că se sinucid și distrându-se cu spaima vulgului și frisoanele polițiștilor; politicieni corupți al căror unic zeu este banul; inși nechibzuiți care fac împrumuturi masive pe care le investesc în afaceri vizibil riscante, femei normale care, îmbătrânind, dau semne de ramolisment căzând în capcana bigotismului, mizerii împroșcate pe Facebook. Bâlciul post – revoluționar este augumentat cu situații incredibile, care însă datorită localizării prin amănunte topografice precise, capătă girul verosimilității: discursul curat filozofic al unui cerșetor sau predica laică a unui preot. Deși tinde spre un fir narativ căutându-și matca tramei, textul rămâne la un binevenit aspect expozitiv. Calitatea sa esențială este observația sagace, satirică, uneori peste limita admisă de sensibilitatea cititorului. Într-un mediu pestilențial se mișcă personaje caricaturale, grotești, oribile, veritabile paiațe și vampiri, care instituie impresia că lumea este un ospiciu.
REVELAȚIA
Când crezi că ai reușit să-l absolvi pe autor de posibile nedrepte acuze, la pagina 100 afli că, prudent, dumnealui, mai dinainte , și-a pregătit colacul de salvare.Ce am citit până aici e conținutul unei cărți redactate în închisoare de unul dintre ”frumoșii nebuni ai marilor orașe”, ”crai de curte”… nouă. Impulsul nestăvilit spre creație nu-și află sorgintea în nevoia de rezumare și analiză, ci în banala goană de a acumula credite pentru o mai grabnică liberare. Nu altfel au procedat Becali, Copos ori Gică Popescu în momente grele ale vieții lor. Un maestru, domnul Tavi, orchestrează acest laborios proces, punând puncte și virgule acolo unde trebuie. Condamnat pentru coruperea unui ”înger de fată” cu care făcea ”pregătiri” pentru olimpiadă, profesorul, cel mai bun poet din Bârladul comunist, era acum desființat din cauza poemelor omagiale închinate ”conducătorului iubit”. Îl ura pe Cărtărescu, fost coleg de facultate. Nici acesta nu este scutit de necazuri, ratând Premiul Nobel din cauză că o babă, citind în parc ”Levantul” a adormit și băiețelul de care trebuia să aibă grijă a fost sfâșiat de câini.
Avalanșa aceasta de situații burlești, tușele groase de umor dispun dar și flagelează. Se adaugă observațiile insolite și insolente. Dumnezeu, fiind veșnic, are timp suficient să aștepte cutare rugăciune. Un personaj amestecat în coterii fotbalistice este poreclit Pariu și mulți ”pun pariu cu Pariu” (alentare semantică). Un altul care vegetează pe plajă prea mult orbește pentru că a citit ”Orbitor” (roman scris de Mircea Cărtărescu). Resursele și abilitatea prozatorului generează un spectacol de artificii: dialoguri pline de miez (”- Distribuim ajutoare celor săraci / – Adică îi ajutați să rămână săraci”), oralitate (”- Băi, da frumos le mai zici! Cu subiect și predicat! Mai bine v-ați ocupa de șoferii ăștia ai voștri, care circulă ca bezmeticii”), pseudo- definiții (”Comuniștii erau niște sfinți în felul lor, numai că nu se închinau lui Dumnezeu, ci Luminii de la Răsărit”), pseudo – revelații (”Descoperise că nu se trag din daci și din romani, cum scrie în manualele de istorie, ci din cumani, pecenegi,slavi, turci, polonezi, armeni, tătari și unguri. Citise într-o carte de a lui Neagu Djuvara”). Vorba clasicului:” e scris adânc”. Persiflează protocronismul fulminant ceaușist, dar și actualele încercări caduce de a rescrie just istoria.
Este greu de prezentat valoarea cărții ”Celălalt Simion” în raport cu alte scrieri ale lui Petru Cimpoieșu. Oricum, nu le domină. Întâlnim și aici același talentat prozator, capabil să scrie pagini admirabile chiar la prima mână, numai că totul se convertește într-un uriaș cuplet debitat cu umor și acidă ironie. Artistic vorbind, nu înregistrează noutăți. Valoarea cărții rezidă în curajul de a dezvălui nebunia unei lumi a cărei busolă pare s-o fi luat razna.