Prof. Aristotel  Pilipăuțeanu

 Cu realism și convingere

Când  cobori din tren la Palanca și o apuci pe drumul  spre Ciugheș minunându-ne de lărgimea și frumusețea Văii Trotușului, dai  după un timp, pe partea stângă, de o străveche moară de apă, construcție din lemn bine meșteșugit, gata să-și repornească misiunea. O adevărată emblemă pentru  un sat cu oameni gospodari și iubitori de tradiții, marcat de un veritabil cult al strămoșilor. Vrei să știi mai multe și constați că fericite sunt localitățile care au parte de câte o monografie, unele de câte două sau  trei.  Frumusețile și bogățiile locului sunt aduse lumii la vedere, dar monografia probează mai ales că există în zonă cel puțin un exemplar uman a cărui inimă bate cu emoție pentru locurile natale, pentru patria sa și pentru semenii săi. Lucrarea Lilianei Atomulese, ”La  porțile Neamului, Repere  monografice ale comunei Palanca”, volumul I, Editura ”Vicovia” 2020 are pe copertă  o ilustrată cu ”Salutări din Palanca” și imaginea unei clădiri,  ”Gara și Vama” care,  după  știința noastră  nu mai există astăzi, dar gândul  stimulent al imaginației ne trimite spre alte vremuri, ”La  porțile neamului”.

”Neam”, vocabulă  maghiară, dar care face  să vibreze până la cele mai înalte  cote sufletul românesc, capătă în context numeroase și nesăbuite conotații, inclusiv titulatura  unui puternic grup folcloric local care asigură perpetuarea tradiției. Cartea Lilianei Atomulese pare a fi mai puțin decât o monografie (documentare nu prea amplă), dar, simultan, mai mult decât o monografie prin suma poveștilor, prin farmecul narațiunii, prin știința de a capta cititorul. Abundența informațiilor despre traiul oamenilor de odinioară, descrierea detailată a unor străvechi obiceiuri, împletirea de real și fantastic, de adevăr și legendă determină o lectură nu numai instructivă, dar și afectivă. Dorința  unei veritabile călătorii în timp s-a născut din  plăcerea de a asculta mărturisirile bătrânilor care au înfruntat două războaie mondiale, sărăcia și foametea. Liliana Atomulese a fost fascinată  însă și de ”logica interesantă, care nu pare a fi  logică, de rememorare a întâmplărilor” în funcție de moment și de percepție. Uneori se deplânge lipsa de ”talent scriitoricesc care să oglindească  adevărata dimensiune  a acestor mărturisitori”, alteori se precizează că ”lipsa eleganței unei scrieri beletristice nu poate anula frumusețea, ineditul, tragismul poveștilor de viață” și ”parfumul de nedescris al acestor emoționante întâlniri”. Cum  arată în prefață Adrian Paliștan, primarul comunei Palanca, demersul lăudabil al autoarei se bazează pe  sănătoasa premisă  că satul (nu numai cel românesc) își menține  trăinicia generând noi surse de schimbare și adaptare care-l fac apt pentru integrare europeană și supraviețuitor al procesului de globalizare.

Frumusețea și bogăția ca blestem

”O zonă binecuvântată, cu păduri și ape curate, dar care  uneori a reprezentat blestemul locuitorilor care stăteau în calea cotropitorilor” îndeamnă la reflecție. Copil fiind, încântat de ”Amintirile” lui Creangă savuram scena din ”La cireșe”, unde ”concursul de atletism” dintre  mătușa Mărioara  și neastâmpăratul Nică, trântește toată cânepa ”palancă la pământ”. Grozav de expresiv mi se părea adverbul căruia nici nu-i căutam vreun sens. Mai târziu, citindu-l pe Miron Costin, am remarcat frecvența substantivului ”palancă”, în sensul de ”cetate”. Liliana Atomulese vine cu o  confirmare și precizează: ”Oricum am răsuci lucrurile, constatăm că  totul din Palanca  e legat de particularitatea aceasta de localitate de graniță”. Sub raport documentar, autoarea apelează la tot ce poate găsi, de la Nicolae Iorga la Vasile Pârvan până la ultima notiță răzlețită în vreun ziar de provincie. Vechile ”noutăți” (pentru noi) merită atenție. Împăratul Iosif I (1678 – 1711) constata: ”acești țărani români, care sunt  fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Ardealului, sunt maltratați, fiind copleșiți de toate nedreptățile. Mă mir că mai există în Transilvania români și că ei n-au fugit cu totul…” Satul Ciugheș este rezultatul unei silite strămutări. Cei veniți erau acceptați pentru brațele de muncă necesare  pe o întindere amplă (de la Palanca la Comănești), cu o demografie rarefiată. Despre  taxa ”pe fumărit” (stabilită după  numărul de coșuri de fum), obiect de ironie în școala comunistă, aflăm că numărul  respectivelor coșuri  indica porția de lemne pe care proprietarul casei o putea ridica din pădure. Pentru cei care se mai miră că Ghimeș – Făget, comună, intră în județul Bacău, aflăm cum ”conform practicilor în vigoare în întreaga Europă, linia de graniță ar fi trebuitr să fie  pe cursul râului Trotuș, de la izvor. Însă la noi, linia de graniță a fost împinsă până la Palanca, unde valea fiind mai îngustă, apărătorii moldoveni au reușit să stabilizeze un punct de frontieră”.

Viața oamenilor este legată de evenimentele majore. Atrocitățile celui de-al doilea război mondial, care de obicei, prin  suprasaturație par a nu ne mai tulbura, capătă aici o altă putere de percuție prin stilul narațiunii. Suferința colectivă se restrânge la nivelul satului ca la o familie fiind acut resimțită. În 1968  (invazia Cehoslovaciei) au avut loc aici, aflăm acum,  incredibile mișcări de trupe. Sunt căutate cauzele care  au determinat  comportamentul și trăsăturile morale superioare ale locuitorilor. Faptul că rezidenții din Pajiștea și Cădărești ”au trăit vreme îndelungată într-un regim cazon, conform stilului austriac, a făcut  să fie ordonați, harnici și serioși”. Palanca  fiind la margine de țară / țări ”făcea ca societatea să fie una cosmopolită”. Educația  era aproape  spartană:”Chiar dacă un copil avea părinți ceva mai înstăriți, el era crescut ca și cel mai sărman. Deseori era dat ca argat la o altă familie, ca să deprindă toate lucrurile de făcut într-o gospodărie, ori să învețe o meserie. Nu găseai în acele vremuri copii de bani gata”.  Fermecătoare sunt momentele când autoarea apelează la  presupuneri, lăsându-ne ”într-un dans” amețitor:”Presupuneri peste presupuneri care sunt grozav de incitante, provocându-ne la noi cercetări”.

Puterea tradiției

În lucrarea Lilianei Atomulese apar amănunte  etnografice: modul cum funcționează chiua (piva), strunjitul penelor de pasăre, trasul la joagăr, udatul buștenilor pentru a fi tractați mai ușor, plutăritul (s-a practicat așa ceva și pe Trotuș, nu numai pe Bistrița),   cojocăria ridicată la gradul de artă, dubitul (argăsirea pieilor),  strânsul rășinii (pentru industria farmaceutică). Un întreg capitol este  dedicat cultivării și prelucrării  cânepii. Altul descrie clăcile, inclusiv claca ”de dat”,  emoționant gest de unitate  sufletească a oamenilor. Nu sunt uitate  leacurile și descântecele. Trăiesc în zonă oameni  de mare inteligență nativă. Un  Gheorghică Pricop  ”este atât de priceput încât  chiar și medicii ortopezi au fost obligați să-i recunoască  măiestria incredibilă de a așeza  oasele la locul lor, de nici radiografiile nu mai puteau descoperi unde era fractura  pentru a-i pune omului ghipsul”. Mai mult, Victorița Hăineală după ce a îmbăiat zeci  și zeci de mame și nou născuți  în ”fiertură de  strof (pleavă de fân) și i-a tras cu uleiuri și alifii preparate de ea”, a simțit nevoia să vadă din cărțile de anatomie cum arată scheletul omenesc și nu numai.

Cât privește legendele locului, fiecare familie  are câte o poveste inedită, incredibilă dar spectaculoasă, cu iele, cu necurați, cu fantasme, cu comori de prin coclauri. Normalitatea de a  crede în farmece și năluci nu s-a distorsionat în mintea unora care au trăit  totuși decenii bune aproape de noi. Autoarea volumului relatează cu atâta convingere și realism întâmplările, încât devin credibile. Cu lux de amănunte sunt prezentate nunta, lăutarii, priveghiul. Cum observă autoarea – ”graba timpurilor moderne duce, de multe ori la arderea etapelor”, de aceea o undă nostalgică se strecoară printre pagini: ”O lume de acum apusă, dar atât de plină de viață, o lume care ne face să vrem să retrăim acele timpuri!”

Timpuri mirifice, când  la spectacolul popular ”Jianul” toți știau scenariul pe de rost, fie interpreți, fie privitori, când piesa de rezistență ”Ursul” constituia o veritabilă școală. Pentru oamenii locului haiducii erau  eroi de ”legendă adevărată”, ca și un călugăr cu o existență  demnă de un roman sau un veteran de la 1877 ajuns la 100 de ani, fotografiat într-o companie selectă cu Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza și Ana Pauker. Terminologia însăși constitruie un motiv de reflecție: ”anolreaua” (clavicula), ”feșter” (silvicultor), ”frecăței” (paste originale), ”geandră” (zeamă cu puțin mălai).  Într-un tabel de prin 1926 apar nume scrise cum vor fi arătat în faza incipientă: Ion I. a Domnicăi,  Gheorghe V. a Vădanei, etc. Diminutivul Gheorghică nu era încă subminat de  civilizatul Georgică. Din când în când licăresc sintagme pline de  semnificație:”Copăcel, singurul pădurar mai scuturat”; Matilda Spanache ”vorbește un amestec delicios de limbi. Glumește spunând că românește nu a învățat, iar ungurește a uitat”. Ca să-și salveze copilul de o posibilă  moarte o mamă ”îl vinde” unei vecine și primește la schimb un ou. Autoarea nu se poate reține: ”Ce simbol!…primea  o  lume întreagă!”

Alte lucruri interesante le vom afla din volumele următoare ale  trilogiei promise.  Poate se va adăuga și o  hartă, absolut necesară. Citind cartea mi-am amintit cu drag de foști elevi din Palanca precum cei proveniți din familiile Biri, Cadaru, Paliștan și altele care au probat, ei și părinții lor, calitățile  oamenilor din aceste locuri binecuvântate. La Ciugheș trăiește familia subinginerului  Emil Gabor, fost cadru didactic întreaga viață la Liceul Industrial  ”Petru Poni” din Onești. Una  din fiicele sale, Margareta, căsătorită Horodincă, a fost ingineră și profesoară de excepție la același liceu. O alta, este celebra gimnastă Georgeta Gabor, căsătorită cu  la fel de celebrul fotbalist  Haralambie Antohi (fost jucător la echipele Sport Club Bacău, Dunărea Galați, retrăgându-se din cariera de fotbalist de la o echipă din Qatar!). În fine, un băiat, Florian Gabor este și el un bun inginer la Galați. Toți acești oameni minunați își trag seva din rodnicul pământ evocat cu mândrie și talent de Liliana Atomulese. Lucrarea ei dovedește că Palanca mai are de arătat lumii  și altceva decât locul jertfei lui Emil Rebreanu, jertfă devenită mit național.

Articol  realizat de  prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

* Dragi  prieteni, iată că s-a împlinit  mai mult de un an de când am lansat volumul cu caracter monografic ,,La Porțile Neamului”. Acea zi de 16 august 2020 a fost o zi atât de specială, încât mi-a oferit energia de care aveam nevoie, pentru continuarea cercetărilor necesare creării unui alt volum. Doar că, fiind o muncă extrem de migăloasă, care cere mult timp și stăruință, acest al doilea volum mai are de așteptat până va vedea lumina zilei.
Până atunci, deoarece au fost multe persoane care nu au reușit să cumpere cartea la prima ei apariție, vă anunțăm că am mai pregătit un număr de câteva zeci de exemplare, disponibile la Primăria Palanca.
Vă dorim ca lectura acestei cărți să vă poarte înapoi în timpurile de aur ale bunicilor și străbunicilor dumneavoastră.

          Liliana  Atomulese, comuna  Palanca, jud. Bacău