În foto – Icoana Sfântului Nicolae din Parohia ”Sfântul  Nicolae” Onești  (pe  Aleea Parcului)

DARUL   AMPRENTEI   DE   ONEȘTI  DE   SFÂNTU NICOLAE!

În această seară când îl așteptăm pe Moș Nicolae – care, vorba  unei prietene a AMPRENTEI  DE ONEȘTI,  ” a venit deja  dacă sunteți sănătoși, fericiți și înconjurați de cei dragi”, găsim potrivit  a  face  ca  un dar tuturor cititorilor  un buchet al celor mai frumoase  rânduri  semnate de  jurnalista Ramona Sandrina Ilie. Alăturăm  acestuia și o poveste, ce are aceeași autoare, care se consideră ”înșiruitor de gânduri… visătoare cu texte în regulă”… Ele au fost încredințate revistei ”Orient Românesc”, ce apare sub coordonarea profesoarei Anca Cheaito  la Beirut, în capitala Libanului.

 

 ”O  țară  înseamnă  iubire”

 

A mea. Pentru că acolo m-am născut. Pentru că acolo am crescut şi am învăţat să umblu, să cad, să mă julesc în genunchi, în suflet, dar tot acolo, am învățat să mă ridic, să dau din coate, să răzbesc, să lupt, să știu că pot, că am drepturi, că exist! Tot acolo am cunoscut-o pentru prima oară pe mama, pe tata, frații, prietenii, pe bunul și buna care când pupa, trecea tot! Acolo am cunoscut prima oară limba română, limba asta care e atât, atât de frumoasă, de veselă, de tristă, de plină de Dor! Acolo l-am recitat prima oară pe Eminescu, Blaga, Bacovia, Blandiana şi am fost la furat de cireşe cu Nică a lui Creangă. Acolo am cunoscut prima oară prietenia, trădarea, acolo am iubit prima oară. Acolo am devenit mamă, am văzut prima oară cum doi ochișori negri, un surâs, o mânuță care se agață de tine, te poate face invincibilă! Îți dă rost! Nu mi-e rușine că sunt Româncă! De ce să îmi fie? Țara asta mică este cel mai vechi pământ european! Este țara care a dat lumii poate cel mai multe și mai importante invenții. Pun pariu că mulți nici nu le știți pe toate: motorul cu reacție, diorama, podurile, cibernetica, stiloul, scaunul ejectabil, testul de screening pentru cancerul de col uterin, 3D Cinema, insulina, biospeologia, electroscopul, primul laser cu gaz, calcularea traiectoriilor posibile Pământ – Lună, folosite la pregătirea programelor “Apollo”,vaccinul antiholeric, gerovitalul !!! Primul oraș din lume iluminat cu petrol si prima rafinare a petrolului, tot în România au fost! Nu în alte țări dezvoltate! Nu, în țara asta mică, bătută de soartă, de imperii colonizatoare, care deși au torturat-o, au furat-o, nu au reușit să o distrugă și să îi ucidă spiritul! O țară atât de mică, a ținut piept cu succes atâtor Imperii! Și mie ar trebui să mi se pară puțin? Să îmi fie rușine că sunt Român? Nu! Din contră, este o mândrie și o binecuvântare! Așa cum a spus Enescu:

„– Mamă, pot sa le spun acolo (Viena) că sunt român?, întreabă deodată Jujac (George Enescu)

– Sigur, de ce să nu le spui?

-Mă gândeam să nu creadă că mă laud.” George Enescu (19 August, 1881 – 4 Mai, 1955)

Ştiu că nu e o ţară perfectă, că este rănită, sângerândă, că este cangrenată de politici proaste, de sisteme corupte, de români parşivi şi aroganţi, dar mai ştiu că este o ţară puternică şi nu se lasă. Mulți se dezic de ea, iar și mai mulți o judecă, o împart și o raportează doar la aspectul politic, deși ea nu este vinovată de graba din oameni. De faptul că ei nu o cunosc. Că nu își fac timp să o citească, să o descopere, să o redescopere, să o viziteze, să o asculte. O țară nu înseamnă doar ceea ce ne place sau ceea ce ne-am dori. O țară nu înseamnă doar la bine și la mai bine! Nu! O țară înseamnă iubire. Necondiționare! O țară este un cămin, o familie, o iubire la bine și la greu! Nu părăsești pe cineva când este bolnav. Nici nu spui că este urât doar pentru că suferă de cancer și nu mai are păr. Nu! Țara este locul acela care oriunde ai fi, orice ai face, îl ai în tine. Pentru că în visele tale, în subconștientul tău, vei simți și gândi mereu în românește. România mea, mereu are noi resurse și oameni frumoşi care apar de niciunde, îi bandajează și ne bandajează rănile, ne arată căi, ne vorbec despre ei și înțelegem că țara asta poate, este încă tânără și are resurse umane, spirituale, morale, intelectuale! Este populată de oameni care pot să depășească orice stare socială, umană și care demonstrează constant că nu există: „Nu pot!”. Mai ştiu că oamenii nu mai ştiu ce se întâmplă cu ei, se simt rătăciţi, dezorientaţi, debusolaţi, dezrădăcinaţi. Oameni care simt că România nu mai are ce să le ofere. Eu cred că se înşeală. Se înşeală şi greşesc când îi smulg acestei ţări toţi paşii frumoşi şi buni pe care i-a făcut, când îi neagă orice evoluţie şi îi pune pe umeri mai multe decât au fost vreodată. Mulți au plecat din România, dar nu au plecat de teamă sau din lipsă de sentimente, de naționalism. Au plecat deoarece au dorit o viață mai bună pentru familia lor. Au plecat să reușească să îi ajute pe cei rămași. Nu toți s-au pierdut! Mulți se întorc acasă, deoarece doar acolo sunt ceea ce și ei se recunosc a fi! Aparțin!

Nu poți aparține în acest fel de nici un alt pământ, de nici o altă limbă, de nici o altă țară! oricât le-ai îndrăgi! Oricât de bine te-ar primi! Există ceva în sângele nostru care ne cheamă mereu, de oriunde am fi: acasă! Ca și când eram copii și bunele noastre ieșeau la uliță, făceau streașină mâna la ochi și ne chema: Ramonăăă! Ramonăăă!, iar noi simțeam ceva acolo în inimă și alergam repede, repede! România asta este buna aia, cu păr cărunt, cu ochi căprui, cu pălmi muncite, cu șurță, cu Ie, care ne strigă, care se bucură de noi, care ne primește cu brațele deschise. Așa o văd eu. Așa o percep eu! Eu cred că dacă am pune mai mult umărul şi am construi împreună, chiar dacă gândim diferit, dacă am face mai mult decât am judeca, dacă am judeca mai puţin decât am realiza, atunci România asta ar avea şi mai multe şanse. Oriunde aș fi, îmi e dor de România. Pentru mine ea este o stare de a fi, de a simți. Un dor! Mi-e dor uneori și de mirosul de grătare și mici din fața blocului. De vecinii care băteau la ușa mea să mă întrebe dacă vreau ceva din piață. Mi-e dor să vorbesc românește și să aud vorbindu-se în românește! Mi-e dor de limba română! O țară poate fi bolnavă. Poate suferi de un altfel de cancer! Un cancer al spiritului, al debusolării, al ruperii de rădăcini, dar se poate vindeca. Prin noi și cu noi. Toți. Uniți. Iubind-o și îngrijind-o. Nu e perfectă, dar nici nu trebuie să fie. Ea este ceea ce ne-a format ca popor și națiune. Este Ardealul, Maramureșul, Delta, Bucovina, Oltenia și Dobrogea. Este Moldova mea dragă. Marea! Este pământul acela unde de pe mormântul bunicior mei au crescut flori și rădăcini care mă țin și mă cheamă. Oriunde aș merge, oriunde aș fi, România este în graiul, sângele și sufletul meu! Ca un ADN care mă alcătuiește și mă ajută mereu să îmi amintesc că România este casa mea, nu doar patria mea! Este nu un loc ci o stare de spirit care mă însoșește mereu! Pentru mine, România este Acasă! Aşa cred eu. Şi mai cred că de oriunde sunt, îmi iubesc ţara. Cu bune şi rele. Şi mereu am să visez să mă întorc acasă, acolo, unde toţi mă cunosc, deoarece toţi vorbesc aceeiaşi limbă cu mine. Poate că vorbesc cinci limbi, că am trăit pe mai multe continente, dar de gândit și de simțit, oriunde sunt, o voi face numai în românește! La mulți ani, Inima mea, România! Să crești mare, frumoasă și binecuvântată! Să te vindeci de răni, de oameni falși, de trădători și hoți! Orice rană se reface prin și cu iubire! Suntem destui care te iubim și te vrem bine! Sper doar să te găsesc curând, patria mea și să ne fim cât mai mulți ani împreună! În ADN-ul meu ești, oriunde aș fi și orice aș face! Te văd uneori venind și strigându-mă, așa cum o vedeam pe buna, când ieșea în poarta casei, cu năframa în cap, cu ia și poalele ei și mă striga cu iubire să viu mai repede! Și văd cum îți flutură tricolorul în pletele lungi și frumoase, pline de izvoare și păduri, în care păsările își fac cuib cu drag! Și fără să vreau, las o lacrimă și duc mâna la piept…acolo unde te aud cum bați frumos, în graiul nostru dulce românesc! Te iubesc, Inima mea, Românie!        Ramona Sandrina Ilie, Egipt

 

BUNICA

Toamna la sat…

Când mă gândesc la copilărie, îmi amintesc de satul bunicilor. De curtea mare, plină de iarbă, de părul în care mă cățăram, de fumul din coșul casei bătrâne din lut, de pulovărul de lână verde al bunicului, bocancii și rotocoalele de Mărășești pe care le scotea. De genunchii și ochii lui albaștri și plini de soare pentru mine, deși viața l-a purtat prin multe greutăți, războaie și amărăciuni.

Când mă gândesc la copilărie, deschid cu drag o cutie de amintiri în care păstrez și acum o scrisoare de la bunica. Singura, dar neprețuită! Și o miros cum o miroseam pe ea când mă strângea la piept și eu îi spuneam:

– Așa miroase iubirea, bunică!, iar ea râdea și spunea:

– Așa miroase bătrânețea!, iar eu îi răspundeam:

– Atunci, bătrânețea ta, miroase a iubire!

Când i-am scris, eram la cealaltă bunic la oraș, dar eu crescusem la ea. La bunica mea bună, care locuia într-un sătuc mic din Bihor, pe malul Văii Banului unde eu învățasem să prind broaște și pești, să ascult greierii și să merg la câmp cu gâștele, să culeg porumbul, să bat cânepa și să fiu copil. Acolo, am învățat să beau lapte direct când îl mulgea buna, să alerg pisica și câinele prin curte, să cad și să mă julesc, dar să știu că toate trec în viață dacă pupa buna. Cumva, acolo la țară, printre oamenii aceia simpli și frumoși până în măduva sufletului, am învățat că șira spinării trebuie să o ai în suflet ca să poți fi om drept în viață. Și le mulțumesc homoroganilor mei și bunicilor.

Eu tot Ramona Nelichii Jenichii Vălcanului am rămas, iar asta nu trece cu nimic, Bună! Încă miroase a bunică, a iubire și a scrisori din Cer!                       Ramona Sandrina Ilie, Egipt

ACEASTĂ    SURPRIZĂ  A FOST  POSIBILĂ  CU  SPRIJINUL   DOAMNEI  ELENA  CHIABURU, DOCTOR  ÎN  ISTORIE  LA  UNIVERSITATEA   ”ALEXANDRU  IOAN  CUZA”   DIN  IAȘI