ARTICOL  DE  PROF.  ARISTOTEL   PILIPĂUȚEANU

 

Motivul pentru care am luat în mână  masivul volum alcătuit de Narcis Dorin Ion a fost  alura de monument tipografic realizat, spre mândria noastră, la Editura ”Magic Print” din Onești, în 2020. Hârtie de lux, 420 de pagini, zeci de fotografii  de o invidiabilă  claritate, text excelent așezat în pagină fac din această ediție o veritabilă bijuterie. Iar ulterior, cartea – album m-a  captivat prin ”saga” nobiliară, evocată cu patos și prețuire pentru multitudinea realizărilor cu adevărat istorice.

Șituat la marginea orașului Ștefănești din județul Argeș, conacul Brătienilor poartă numele primei fiice a lui Ion C. Brătianu, dispărută la nici trei ani de viață.  Este unul dintre cele mai frumoase domenii boierești din România, format din conac, fermă, capelă, cramă, gară și chiar un observator astronomic, toate amplasate în mijlocul  unui vast parc. ”O priveliște rară și de preț în geografia sentimentală a neamului românesc” –  zice Ion Pillat și el  descendent din neamul Brătienilor, dar și autor al  unor celebre poeme inspirate de frumusețea locului. Strălucita familie a dăruit țării trei prim – miniștri  care au avut roluri capitale în realizarea Independenței (1877),  și a Marii Uniri (1918) și mai mulți miniștri, constituind o  veritabilă ”dinastie de Argeș”, cum precizează  Nicolae Iorga, ”o familie de înaltă onestitate care a dat contemporanilor și urmașilor o lecție de moralitate”.

 

Cum se scrie istoria

 

Citind despre  personalitatea proeminentă a primului dintre Brătieni,  valoarea politico – istorică indiscutabilă și un caracter model, mă întrebam de ce nu l-am întâlnit în manualele de istorie ale perioadei comuniste. Acolo totuși figurau Kogălniceanu, Alecsandri, Bălcescu – simbol inatacabil în orice regim -, chiar C. A. Rosetti, cel caricaturizat indirect de Mihai Eminescu în ”Scrisoarea a III a”, dar nu sufla o vorbă despre Brătieni. Clarificarea a venit  chiar din materialele publicate  în ”Amprenta de Onești”. Comentând un poem închinat Marii Uniri, Emilian Marcu preciza că Ion Brătianu (1821 –  1891) a fost ”principalul orchestrator al loviturii de palat care a dus la detronarea lui Cuza”. Așa că am primit mai ușor al doilea impact: fiul ”eroului” de la 11 februarie 1866, Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) a reușit, încă de la  începutul carierei sale politice, să pună la cale ”trădarea  generoșilor”, trecerea unor importanți conducători ai Partidului Social – Democrat al Muncitorilor din România în rândul liberalilor. Alt motiv al vechilor manuale de a-i trece sub tăcere pe Brătieni. Două zile, monografia superbă a ”Floricăi” a fost exilată pe ultimul raft, iar eu am umblat multe ceasuri tulburat, întrebându-mă cum de mă lăsasem  fascinat de carismaticul  boier. Poate erau de vină lecturile post – decembriste relative în  eclatanta evoluție a lui Carol I, dar și a țării  scoasă din medievalitate la lumina civilizației europene. Am răsfoit alte surse, văzând că nici Nicolae Iorga nu era, în pofida afirmației de mai sus, un admirator al Brătienilor. Mi-am revenit spunându-mi că trebuie să las lucrurile să se decanteze, îndreptându-se firesc spre o  explicație acceptabilă. Am reluat lectura, încurajat și de Narcis Dorin Ion, autorul lucrării, care deja se împăcase cu ideea că istoria este adesea și o probă de unitate a contrariilor: ”În timpul domniei lui Cuza Vodă, Brătianu care sprijinise Unirea și dubla alegere a domnitorului fusese deputat, apoi Ministru de Finanțe. Odată cu aducerea pe tron a principelui Carol, eveniment la care Ion C. Brătianu avusese rolul principal, acesta va începe o  carieră politică fulminantă”. Mai apare și alt argument, melodramatic, dar inatacabil: bănuit că ar fi  fost implicat în ”Revoluția de la Ploiești” din  1870, condusă de  Alexandru Candiano – Popescu, este arestat și omul care nu dorise niciodată să răstoarne dinastia străină, introdusă și întărită dce el, cu atâtea sacrificii morale și,  personal, materiale. Mai mult, I. C. Brătianu a fost  ținta a două atentate, motiv  pentru care, ca șef al Partidului Național Liberal (1875 – 1891) era strașnic păzit de  ”sepepiștii” vremii. Ca om, notează fiica lui, Sabina ”avea un caracter bun, deși violent, mai ales în tinerețe, ca mai toți din acel timp: Rosetti, Kogălniceanu, N. Golescu, dar de o veselie și  de un antren debordant, care rareori se  vede la români. Voia ca toți să fie fericiți împrejurul lui, nicio jertfă personală nu-l costa; pentru dânsul nu cerea nimic și ar fi dat totul pentru noi”. Ca politician celebru își folosea domeniul de la Florica pentru întâlniri lucrative. Au trecut pe aici oaspeți celebri: Regele  Carol I, Regina  Elisabeta, Regele Ferdinand și Regina Maria, Alexandru Averescu, Vasile Conta dar și președintele Cehoslovaciei  Edvard Beneș, primul – ministru sârb Momcilo Ninici, academicianul francez Jaques  Bainville și încă mulți alții.

Dispariția lui I. C. Brătianu a fost deplânsă de  mari personalități: Carol I (”Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam”), Otto von Bismark – primul – ministru al Prusiei timp de aproape 30 de ani (”Pierd în el un coleg de mulți ani, care m-a ajutat întotdeauna, cu cea mai mare amabilitate, în raporturile noastre oficiale și personale”), M. Kogălniceanu  (”Istoria va păstra cu litere  neșterse memoria aceluia  care și-a pus numele în capul tuturor actelor mari ale renașterii României”) și, mai târziu de I. C. Duca (”Ce fericire poate fi mai mare  decât să vezi, la bătrânețe, înfăptuite  toate  visurile  tinereții tale?”) Ca să nu escaladez din nou, involuntar,  culmile ispititoare ale ecomiasticii, am citit în paralel articolele publicate de Mihai Eminescu în ziarul ”Timpul”, care făcea opoziție liberalilor: ”Dacă nu ar fi venit  coaliția de la  Mazar Pașa (fondarea PNL-ului), ca să-i reabiliteze, astăzi (1879) d. C. A. Rosetti ar fi fost tot la Paris, d. I. C. Brătianu  ar fi  rămas un cetățean folositor pentru rachiurile, vinurile și untul ce produce” (la ferma personală, cum vom vedea mai încolo).

 

Spiritul de castă

 

Revenind la viața de familie, aflăm că principii educative severe guvernau creșterea vlăstarelor. Disciplina era literă de lege, toleranța – zero, copiii n-au fost răsfățați întotdeauna, dar au fost iubiți și respectați, au deprins  sentimentul de solidaritate, pe care l-au păstrat toată viața. Bătrânul Brătianu și-a orientat băieții spre studii  superioare tehnice cu un scop surprinzător pentru cititorii de astăzi: ”Mă tem de celelalte cariere să nu-i ducă spre politică. Mă sperii văzând ce  mediocrități  sunt toți copiii  oamenilor noștri de seamă”. Entuziasmat, Vasile Alecsandri îi spunea Regelui Carol I că  ”de-ar avea 30 de tineri ca  băieții lui Brătianu, ar putea vedea  viitorul și prezentul în bine”. Familia era frecvent invitată  la Peleș, unde, într-una din seri, Sabina deschide balul cu un austriac, despre ai cărui compatrioți notează: ”Erau foarte buni dănțuitori, dar tot nu ca românii”. Tot  ea va avea surpriza și onoarea de a i  se acorda un dans de către  Regele Carol I. Este de înțeles mândria mamei Pia ”să aibă  copii așa celebri: unul (Ionel) prânzește cu  Bismark și altul joacă cu Regele la debutul lor în lume”. Ionel este Ion I. C. Brătianu, care va găzdui în  1927, la Florica Congresul internațional ”Presa latină”. Unul dintre participanți îl  caracterizează: ”Distant și totuși familiar avea o  încântătoare  artă de a pune întrebări, de a stimula conversația, creând o atmosferă de seducătoare  spiritualitate. Avea, în orice manifestare, o nuanță de discretă aristocrație”. Și la  moartea lui se vor înregistra  aprecieri superlative: Regina Maria (”Tristă, tristă și cu inima grea mi-am părăsit prietenul, susținătorul și sfetnicul, care însemnase atât de mult  în viața mea”), Charles de Saint – Alaire – diplomat și aristocrat francez (”Se exprima într-o  franceză curată, cu un  plus de suplețe și autoritate. Țărilor mici le sunt sortiți oameni mari. Cu  oameni de talia sa o țară mică  poate deveni mare”). Fiul său, Gheorghe Brătianu (1898- 1953) va fi cel care va împlini dorința tatălui, devenind unul din marii noștri istorici. Conacul de la Florica  dispunea de o bibliotecă impresionantă.  Una din bucuriile Brătienilor a fost că nemții nu au distrus-o în  vâltoarea  Primului Război Mondial. Aveau s-o facă alții, stăpânii vremelnici  de după 1944. Deși fusese donată Academiei, biblioteca a fost pur și simplu spulberată, zestrea ei de cărți fiind  împrăștiată prin alte biblioteci. S-a mers  până acolo încât  lucrări în mai multe volume  au fost împărțite frățește  pentru a nu fi cineva  neîndreptățit. ”Ce s-a fi întâmplat cu atâtea manuscrise și cărți rare, strânse cu grijă și iubire în familia Brătianu?” se întreabă  Elisaveta Varlam, fiica  generalului Radu Rosetti. Și pentru că am pomenit un nume familiar nouă, să consemnăm faptul că Dinu Brătianu a fost timp de 10  ani director al Fabricii de hârtie ”Letea” din Bacău iar membrii familiei se bucurau, la Florica, de mâncărurile și prăjiturile ”gătite după fainele rețete ale  gospodăriei moldovenești, de către Baba, bătrâna menajeră  adusă de unchiul nostru, cu 50 de ani înainte, de la Târgu Ocna”.

Un sector important al domeniului  îl constituia ferma. ”Brânza cu smântână de aici te duc în păcatul lăcomiei”, constata D. A. Sturdza. Însuși Carol I prefera untul de la Florica. I. C. Brătianu  era foarte priceput la cultivarea  viei și prepararea vinurilor. (Într-un fel, malițioasa observație a lui Eminescu se justifică). De mirare pare astăzi că Brătienii aveau probleme de ordin financiar. Dacă ne gândim că liderul liberal tocmai încheiase un mandat de prim – ministru de 12 ani, ne putem da  seama de incredibila sa lipsă de mercantilism. Via constituia o sursă importantă  de venit a familiei. Pentru vânzare se făcea reclamă asiduă  în ziarul ”Românul”, iar printre clienți se număra și vestitul restaurant ”Capșa”. Producătorii  țineau la preț, căci  Pia îi scrie soțului ei: ”De nu-ți va da acest preț,împarte-l la prieteni!” Când ”Șeful” voia să acorde o atenție specială colaboratorilor, îi fericea cu două – trei butelii, bine astupate cu ceară neagră, din vinul alb, ireproșabil de Florica, pe care, cu scrisul lui mare, apăsat și elegant, castelanul scrisese el însuși  anul tragerii în sticlă. Iată infirmată prejudecata  că ”boierii nu făceau nimic”, iar ocupațiile burgheze ale marelui senior  reprezintă  un semn al democratizării.

 

Recunoștința – floare rară

 

Astăzi, când gustăm un pahar din celebrul Rose de Sâmburești, ne întrebăm uneori ce se va fi întâmplat de-a lungul vremii cu acest cuib de vechi patriotism românesc numit Florica. Urmașii Brătienilor au încercat să  mențină  statutul familiei. În Capitală s-a înființat ”așezământul I. C. Brătianu”, veritabil centru cultural, care încă după 1944 a avut o soartă tristă: directorul, marele istoric Constantin C. Giurescu arestat și instituția desființată. Dinu și Gheorghe Brătianu au fost  și ei arestați odată cu elita politicienilor  români. Drama lor este marcată pe placa  funerară de la Florica, unde au fost înmormântați discret, în 1971: ”Au murit la Sighet, neclintiți în credința lor!” O vreme conacul a servit  drept refugiu pentru comuniștii greci izgoniți din țara lor, iar apoi a trecut sub jurisdicția unor foruri cu profil agricol. Însă – așa cum am precizat și altădată – existau  în epocă și oamenii adevărați, unii dintre ei reușind să salveze vestigiile argeșene. Paradoxal, drama domeniului s-a consumat după 1989 și autorul lucrării consemnează cu durere: ”După retrocedarea către moștenitorii de drept, care au vândut-o, clădirea  fermei de la Florica a fost jefuită și vandalizată în mod barbar, în anii din urmă (după 2016), din cauza  neglijenței interesate  a unor proprietari inconștienți de valoarea arhitecturală a clădirii, dar și a lipsei de reacție a autorităților, indiferente față de viața  monumentelor istorice”. Și tot autorul indică soluția civilizată, obligatorie: ”Prin  readucerea în circuitul public a acestei clădiri monumentale, s-ar șterge  pata de rușine de pe obrazul  autorităților județene și locale, care clamează cu mândrie abia disimulată, printr-un banner  amplasat trufaș la intrarea în parcul Brătienilor,că ne aflăm în <<Ștefănești. Orașul Primului – Ministru al Marii Uniri. Ion I. C. Brătianu>>”.

De ce am  citit în extenso, cum spune I. Budai – Deleanu ”cel înțălept va înțălege”. Nu pot încheia fără  a lăuda truda imensă la  această carte reușită, micile scăpări fiind nesemnificative (”neavând copii, Ionel Brătianu” – precizare ”din a doua căsătorie”, genitivul ”sorei” în loc de ”surorii). Bibliografia amănunțită, sursele rare documentare, arborele genealogic  final, patosul temperat, caracterul științific fac din ”Florica, vatra Brătienilor” o însemnată lucrare de specialitate dar și o carte demnă de rafturile  oricărei biblioteci.