* * *
mă faci
să râd mami
cum să fii un copac
într-o grădină părăsită?
unde îți sunt ramurile
și de ce primăvara nu-ți cresc frunze?
mi-e frică
de vânt Ema
iar frunzele sunt tot ce are
un copac mai plăpând
am luptat cu toate vijeliile
până s-a dus și ultima frunză
iar mă faci
să râd mami
spui lucruri haioase
eu am crescut și nu te mai cred
aproape că mi se face teamă
să știu că poate te vei usca
copacii mor
mereu în picioare micuțo
cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ
încât crengile lor mai pot așteapta
păsări care se întorc în primul cuib
cândva
vei ști precis de ce
poți zbura cu brațele tale Versuri de Alexia Ema
Era El, Grigore Vieru
Am trecut prin iarba Terrei
M-a atins un pas discret.
Era El, Grigore Vieru,
Singur, simplu, dar Poet!
Am purces prin gândul mării,
L-am văzut în infinit.
Era El, Poetul nostru,
Avea ochii în zenit!
Mi-a pus ceru’-un dar, în palmă,
Suflu viu, ce l-am simțit,
Era El, de pretutindeni
Steauă, zori și asfințit!
Plânsul lui în dor de țară,
Îngerii mi l-au adus,
Este El, Grigore Vieru,
E aici, El nu s-a dus!
Patimă cu dor de casă
Și pământul strămoșesc
Azi poetul nostru lasă
Lacrimă din gând ceresc!
Prefăcut în stropi de ploaie
Îmbrăcând cărări târzii
Nedreptățile răzmoaie
Lacrimile ce–i sunt vii!
Am trecut prin iarba Terrei,
M-a atins un pas discret,
Era El, Grigore Vieru,
Singur, simplu, dar Poet! Versuri de Maria Corini, din Antonești, Raionul Cantemir – Republica Moldova
* * *
ne naștem cu dorința de a merge.
trăim cu o imensă foame de a fi.
dacă ne-am opri
am rămâne unii în fața celorlalți
cuprinzând cu privirea
labirintice prăpăstii.
câteodată cerul
și trecerea vânturilor.
altădată lacuri imense
munți
aproape invizibili.
aer tremurat
sub granițele lumii. Versuri de Mioara Băluță, din Bacău
Aceste trei poezii, publicate azi de ”Amprenta de Onești”, au fost evidențiate de poetul Teodor Dume, ce realizează revista ”Extemporal liric”, publicație în care – din când în când – se găsește câte un loc și pentru poeții uitați.
Teodor Dume (care a debutat în anul 1985), mărturisea într-un interviu:” Eu, cel puțin, nu cred în ritualul poetului care, spune el, se așază la masă, soarbe o înghițitură de bere și mai apoi se apucă să scrie poemul vieții lui. Nu, nu există acel ritual chiar dacă poveștile vin de demult…Există doar « momentul sufletului” și spațiul din care el studiază, apoi dictează, indiferent de timp și de loc Poetul, creatorul în general, nu este un constructor care își planifică metrii cubi sau liniari de cărămidă sau de bolțari pe care trebuie să-i așeze într-un anumit loc și într-un anumit timp. Poetul este mesagerul sufletului și stărilor care nu lucrează după program și la ore fixe , cum greșit spun unii dintre colegii noștri scriitori. Și când spun asta nu mă refer doar la actul de creație în sine . argumentez și confirm cu cele 30 de volume de poezie și aforisme publicate, până în prezent, în România și în Franța.”
Acest grupaj liric nu ar fi apărut fără ”prezența de spirit” a inginerului oneștean Mihai Chiriac, cel ce pe paginile rețelelor de internet ”risipește spre bucurie adevărată” numeroase vești, rânduri frumoase dar și imagini și reproduceri de artă deosebite… Ca și aceste gânduri ale Alexandrei Mihalache: ” Cred că iertarea trebuie să atingă cele mai înalte cote în iubire. Iubirea adevărată trebuie să ierte. Şi nu mă refer la a îndura sau a suporta grele umilinţe, ci a se lepăda de orgoliul care vrea să o lege. Când îl răneşti pe cel iubit, e important să deschizi braţele pentru a-i cere cea mai caldă dintre îmbrăţisări: iertarea. Când te răneşte cel pe care îl iubeşti, e la fel de important să i-o oferi. Poate că iertarea nu înseamnă mereu împăcare palpabilă, dar înseamnă să fii împăcat cu tine însuţi. În ochii iubirii trebuie să ardă sacrul foc al iertării.”