* * *

 

mă faci

să râd mami

cum să fii un copac

într-o grădină părăsită?

unde îți sunt ramurile

și de ce primăvara nu-ți cresc frunze?

 

 

mi-e frică

de vânt Ema

iar frunzele sunt tot ce are

un copac mai plăpând

am luptat cu toate vijeliile

până s-a dus și ultima frunză

 

 

iar mă faci

să râd mami

spui lucruri haioase

eu am crescut și nu te mai cred

aproape că mi se face teamă

să știu că poate te vei usca

 

 

copacii mor

mereu în picioare micuțo

cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ

încât crengile lor mai pot așteapta

păsări care se întorc în primul cuib

 

 

cândva

vei ști precis de ce

poți zbura cu brațele tale    Versuri de  Alexia  Ema

 

Era El, Grigore Vieru

 

Am trecut prin iarba Terrei

M-a atins un pas discret.

Era El, Grigore Vieru,

Singur, simplu, dar Poet!

 

Am purces prin gândul mării,

L-am văzut în infinit.

Era El, Poetul nostru,

Avea ochii în zenit!

 

Mi-a pus ceru’-un dar, în palmă,

Suflu viu, ce l-am simțit,

Era El, de pretutindeni

Steauă, zori și asfințit!

 

Plânsul lui în dor de țară,

Îngerii mi l-au adus,

Este El, Grigore Vieru,

E aici, El nu s-a dus!

 

Patimă cu dor de casă

Și pământul strămoșesc

Azi poetul nostru lasă

Lacrimă din gând ceresc!

 

Prefăcut în stropi de ploaie

Îmbrăcând cărări târzii

Nedreptățile răzmoaie

Lacrimile ce–i sunt vii!

 

Am trecut prin iarba Terrei,

M-a atins un pas discret,

Era El, Grigore Vieru,

Singur, simplu, dar Poet!         Versuri  de  Maria Corini, din Antonești, Raionul Cantemir – Republica  Moldova

 

 * * *

 

ne naștem cu dorința de a merge.

trăim cu o imensă foame de a fi.

dacă ne-am opri

am rămâne unii în fața celorlalți

cuprinzând cu privirea

labirintice prăpăstii.

câteodată cerul

și trecerea vânturilor.

altădată lacuri imense

munți

aproape invizibili.

 

aer tremurat

sub granițele lumii.    Versuri de  Mioara Băluță,  din  Bacău

 

Aceste trei poezii, publicate azi de ”Amprenta de Onești”, au fost evidențiate de poetul Teodor Dume, ce realizează revista ”Extemporal liric”, publicație în care – din când în când – se găsește câte un loc și pentru poeții uitați.

Teodor Dume (care a debutat în anul 1985), mărturisea într-un interviu:” Eu, cel puțin, nu cred în ritualul poetului care, spune el, se așază la masă, soarbe o înghițitură de bere și mai apoi se apucă să scrie poemul vieții lui. Nu, nu există acel ritual chiar dacă poveștile vin de demult…Există doar « momentul sufletului” și spațiul din care el studiază, apoi dictează, indiferent de timp și de loc Poetul, creatorul în general, nu este un constructor care își planifică metrii cubi sau liniari de cărămidă sau de bolțari pe care trebuie să-i așeze într-un anumit loc și într-un anumit timp. Poetul este mesagerul sufletului și stărilor care nu lucrează după program și la ore fixe , cum greșit spun unii dintre colegii noștri scriitori. Și când spun asta nu mă refer doar la actul de creație în sine . argumentez și confirm cu cele 30 de volume de poezie și aforisme publicate, până în prezent, în România și în Franța.”

 

Acest grupaj liric nu ar fi apărut fără ”prezența de spirit” a inginerului  oneștean Mihai Chiriac, cel ce  pe paginile rețelelor  de internet ”risipește spre bucurie adevărată” numeroase  vești, rânduri frumoase  dar și imagini și  reproduceri de artă deosebite… Ca și aceste gânduri ale Alexandrei Mihalache: ” Cred că iertarea trebuie să atingă cele mai înalte cote în iubire. Iubirea adevărată trebuie să ierte. Şi nu mă refer la a îndura sau a suporta grele umilinţe, ci a se lepăda de orgoliul care vrea să o lege. Când îl răneşti pe cel iubit, e important să deschizi braţele pentru a-i cere cea mai caldă dintre îmbrăţisări: iertarea. Când te răneşte cel pe care îl iubeşti, e la fel de important să i-o oferi. Poate că iertarea nu înseamnă mereu împăcare palpabilă, dar înseamnă să fii împăcat cu tine însuţi. În ochii iubirii trebuie să ardă sacrul foc al iertării.”