FOTO 1 – MUNȚII BERZUNȚI (FOTOGRAFIE REALIZATĂ DE PROF. MARELENA PUȘCARCIUC, ONEȘTI)
LECTURI AFECTIVE – DAN SANDU , ”CÂNTECE DE PRIETEN”
ARTICOL DE PROF. ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU
Dacă peste vreo sută de ani aș găsi în cine știe ce colț tăinuit un minuscul fragment sunând : ”hulubii gândului rătăcind concentric în neantul amintirilor fără nume, înscrise într-o copită de umbră, deasupra, cu preatârziul din sânge”, aș exclama cu certitudine: Dan Sandu! Efigia stilistică este inconfundabilă. Un gen de expresie românească obținut prin selectarea, asocierea și valorizarea anumitor termeni, dar mai ales prin atingerea anumitor efecte. Texte greu de parcurs la început, devenite familiare prin lecturi repetate, iar în cele din urmă tentații imitative (cum încearcă ziaristul Ion Fercu, prietenul ”Patriarhului de la Berzunți”). Ceea ce începe ca o glumă lingvistică ori ca o tachinerie amicală se erijează ulterior în particulară formă de expresivitate. Mi s-a mai întâmplat. Când am citit prima oară jocurile cronicărești ale lui Luca Pițu, am fost încântat de abilitatea mânuirii unui limbaj ce ținea de secolele XVII – XVIII românești (autorul fiind specializat în literatura franceză, de unde va fi preluat procedeul). Apoi, pe măsură ce Pițu îmbrăca mai tot ce spunea în această haină străveche, a intervenit oboseala pentru unii, dorul imitației pentru alții. Însă autori de genul lui Dan Sandu ori Luca Pițu sunt aproape imposibil de imitat, lucrul observându-se imediat, ca în cazul lui Coșbuc. Păcatul acestui gen de scriere poate surveni din redundanțe, autorul fiind vrăjit mai mult decât se cuvine de farmecul propriului său limbaj. Nu pot citi în exces cantitativ texte de Dan Sandu, așa cum, o mărturisesc sincer, nu-i înțeleg total meandrele poeziei, dar este evident că modalitatea în care își transfigurează opiniile despre prietenii de inimă constituie nu numai o invenție lexico – semantică, dar și o potrivită formă de expresivitate. Așadar, prima calitate a ”Cântecelor de prieten”, Editura ”Sfera” Bârlad, 2020, este de ordin stilistic. Paginile oferă un veritabil florilegiu în acest sens, iar volumul ar putea constitui sursă de analiză pentru un întreg an la seminariile universitare de specialitate.
Rostiri pentru o trecută chindie
Aproape toate autografele primite de Dan Sandu de la confrații săi conțin cuvântul ”prieten” sau echivalentele acestuia, stimul pentru cântările entuziaste, admirative ori melancolice, triste ale ”Patriarhului de la Berzunți” El însuși subliniază, la propriu, respectivul cuvânt. Fiecare ”cântec” are în, genere, o structură bipolară: un poem de reverență și o evocare. Colaborează un poet sensibil cu un fermecător prozator. Poetul are un suflet cuprinzător ca marea. Cu mama, observă nostalgic, ”sunt mai mult acum, când ea nu mai este”. Pe tată, trecut și el prin cele vămi spre veșnicie, și-l ia drept co-autor al poemului ”Fals tratat despre tristețe”, poem ce trebuie murmurat ca o pioasă rugă, un dialog mai mult cu sine decât cu Dumnezeu. Lui Vasile Alecsandri îi dedică recunoștința târg – ocnenilor într-o ”Anafora”, una din strofe putând figura ca o emblemă stilistică: ”Palizi, vel Bazil, sunt pârgarii verbului boleac / Noi, șavgăii scrisei, astăzi îndoim genunchi, / Să-ți ostoaie Timpul Trecerea prin Veac, Vâforârea frunții bourâte-n trunchi”.
Cutremurătoarea poezie ”Despre cum mor țăranii” poartă pecetea infinitului, a unei bolgii din care sufletul cititorului nu scapă nevătămat. Cu toate că volumul se vrea o colecție de portrete asezonate cu originale versuri potrivite, câteva teme și motive constituie ancore solide, menite să mențină rezistența construcției: dorul de acasă, dorul de părinții care nu mai sunt, fascinația locurilor natale, viața, moartea. Om citit, umblat prin școli înalte, trăitor mulți ani în București, unde trebuie să fi ”plâns ca bradul după munte”, Dan Sandu cunoaște perfect și mentalitatea țărănească: ”Despre oamenii muntelui nici nu se cuvine să vorbim. Ar fi o impietate. De fapt și ei mai mult tac”. Deși pare a trăi într-un ocean de visare, scriitorul are și capacitatea de a se converti în cercetător autentic. Spre a-și afla rădăcinile, se deplasează la Șinca Nouă (în jud. Brașov), unde descoperă că în urmă cu două secole ”economii de oi” din Satul Sărat, păstori cutezători, s-au deplasat spre Moldova. Au făcut doar un popas vremelnic la Brețcu (și aflăm acum, cu sentiment confortabil, că este vorba de fostul castru roman AUGUSTIA), apoi au trecut munții spre țara visată, întemeind Poiana Sărată. Numele satului și l-au păstrat (ca și sovejenii care-și denumesc localitatea lor Dragosloveni). Însă nici aspectele monografice, redate obișnuit în cutumele stilului științific, nu pot evada din enclava stilistică a lui Dan Sandu. Ocrotitorul deal al Berzunțiului, Măgura, este ”un atu de vreo mie de metri față de luciul mării”. La prima biserică atestată ”se mergea numai cu singurătăți de rugă”. De la Alexandru Ioan Cuza sosește ”solia buneivestiri ce-și cântă bucuria și necuprinsă în cuvinte a norodului acestuia care, în vremi, mai mult a murit decât a trăit”. Berzunțiul trece și el prin ”purgatoriul învățământului politico – ideologic” și prin ”vrăfuiala din 89”. Erijat în cercetător al toponimiei, poetul își revendică întâietatea cutezătoare de a vorbi despre dacicul ”b e r z e s” care ar fi însemnat ”mesteceni”. Imaginația naște poetice supoziții: Sfântul Gheorghe creștinește descălecat pe la noi din șeaua Călărețului Trac. Dan Sandu ne oferă și explicația pentru unele nume specific moldovenești:”Și, fiindcă bărbații plecau ades la război și rămâneau acolo pentru mai târziu, copiii purtau nume de văduvă timpurie: Adochiței, Amariei, Afloarei…” Nu putea lipsi din panoplia documentării Dumitru Tache Vrânceanu, creator de măști și alte obiecte tradiționale, pe care profesorul Dan Sandu ni l-a adus cândva, cu toată recuzita, la o ședință a Cenaclului”Junimea Nouă”. Emoționantă întâlnire cu acest meșter popular, ”un răsfățat al ursitoarelor, care îmbină amprenta concepțională arhetipală cu modernitatea”. În fine, amintirile se încheie cu un pios omagiu adus celor care au îndurat chinuri carcerale cumplite în temnițele pașnicului și tăcutului Târg al Ocnei. ”Vine o vreme când amintirile prind contur de lacrimă”
Literați împătimiți și scriitori robaci
Prieteni pot fi și cei pe care Dan Sandu nu i-a întâlnit niciodată, dar a căror imagine o păstrează cu sfințenie în inima sa. Pornind de la un profund gând al lui Vintilă Horia, ”Eu sunt Poetul, el nu-i decât un împărat”, pictează în cuvinte pe întristatul pontic, Ovidiu: ”Sufletul tău e un mânz / așteptând zorii”; ”îți ridic inima în căușul inimii mele”. Intrarea în rezonanță a doi poeți desființează mileniile. Faimoasa ”Doină”, care i-a adus lui Eminescu glorie și necazuri, supusă interdicției comuniste, a fost republicată abia după 100 de ani, în 1983 la Delhi (India) în versiunile română, engleză și sanscrită de cutezătorul cărturar George Anca. Admirându-l, cunoscându-l și pășindu-i pe urme, Dan Sandu, cu naivitate juvenilă (avea 27 de ani), recită ”Doina” în plină ședință a Cenaclului bucureștean ”Comentar”, sublim gest pentru un prieten din alt veac. Stupoare: în loc de tăcere mormântală stârnește valuri de efuziune comparabile cu cele de la Junimea ieșeană ai cărei membri asistaseră la prima lectură a celebrei poezii. George Enescu, ”privat anahoret minunilor tescane” și Maruca Cantacuzino au lăsat urmașilor și o considerabilă zestre materială. ”Nu mie”, declară Ioana Orlea, nepoata celor doi, ”ci întregii națiuni”. Națiune care nu știe să răsplătească. Palatul Cantacuzino din București a fost subînchiriat unor terți care nu au nici o legătură cu cultura, iar Tescanii au devenit o anexă. Se distruge în capitalismul post – comunist ceea ce n-a distrus comunismul. În galeria prietenilor apropiați lui Dan Sandu, Valeriu Filimon ocupă un loc privilegiat. Am comentat aici, cândva, un volum de corespondență purtată între profesorul din Berzunți și minunatul său mentor, ”maitre”, cum cu respect îl numește. Cu o biografie fabuloasă (profesor universitar, conducător de cenaclu, fondator de societăți culturale), Valeriu Filimon a fost un neînfricat luptător cu mediocritatea, ignoranța, impostura și absurdul cotidian. Alt prieten atașat la fel de puternic sufletește i-a fost Eugen Budău (boier Evghenie venit adesea în vizită la ”homo ruralis”, la ”Patriarhul de la Berzunți”). Numărul prietenilor lui Dan Sandu este impresionant, mai ales pentru noi care abia reușim să adunăm o duzină. Tudor George, dezinhibat și dezinvolt, inspirat și riguros ca un magister, autoriza în câteva fraze adevărate lecții de estetică. Îi dădeai o rimă oarecare și-ți compunea, pe loc, o poezie excepțională. Nichita Stănescu, prin iubitul său ”râsu – plânsul” se deschide într-un ”zâmbești a râde” și ”plăpândul mag de lumină / dalb pribeag” se preasfințește, devenind ”icoană făcătoare de minuni în limba română”. Fănuș Neagu apare în stenogramele consemnate de Dan Sandu, în 1984, la Cenaclul ”Numele poetului” al revistei ”Luceafărul”. În stilul său liber, stil ornat cu înflorituri și imprecații, stimulat și de oarecari licori, cum obișnuia la acea vreme, prozatorul strecoară printre pomenești umori câteva sintagme sclipitoare: ”Dacă vrei să te înfrunți cu Marin Preda, te înfrunți cu eternitatea…”;”Scriu greu, îmi vine să-mi blestem mama, copiii, părinții. Cine spune că nu este inspirație este un bou! Îmi vine să mă sinucid în fiecare zi”; ”Dușmănia lumii împotriva scrisului este mare. Scriitorii răspund cu iubire” ; ”Literatura este inspirație, dar fără muncă de om la pietriș, miner, oțelar, fără muncă, răbdare, îndoială, nu exiști! Suntem niște sclavi ai literelor”.
În foto, prof. Aristotel Pilipăuțeanu
Lui Mihai Drăgan, dragul, inubliabilului profesor al multora dintre noi, i se închină versuri marcate de tristețea prematurului și suspectului său sfârșit (”de inimă rea”), versuri cărora li se alătură un amănunt zguduitor. Prin anii 50, ca elev eminent, urma cursurile unui liceu de renume din Târgu Ocna, neînscris în documentele școlare, tolerat doar, căci păcătuia prin originea socială. Și același, mai târziu, ca renumit universitar ieșean, potrivit mărturisirilor fratelui său, Gheorghe Drăgan, ”după finisarea cu succes a unui capitol din laborioasa lui operă, chiuia și se bucura ca la nuntă”. Constantin Th. Ciobanu (”CTH-așul”) este diagnosticat cu exactitate: ”maestru de ceremonii peste timp, se fudulea cu umilința gestului trecut dincolo de timiditate”. Virgil Carianopol ”umbla abătut, ca fără de sine, umbră sfielnică de mătase, rugă în apariție serafică, glas gâtuit de sinceritatea tristeței”. Clement Popovici îi prilejuiește lui Dan Sandu exhibarea calităților de critic literar: obiectiv, măsurat, survolând posibilul sentimentalism izvorât din relația amicală.
Scriind despre alții, Orfeul din Berzunți se caracterizează pe sine. Din adolescență, cum cu autoironie mărturisește, pare să fi fost încrezător în steaua sa norocoasă. ”Eram la vârsta când visam cai verzi pe pereți înhămați la poveri de glorii literare, mă vedeam călărind Pegașii gleojdind, generos, jăraticul literaturii române cărat, cât cuprinde, cu fărașul inocenței și mă credeam cel mai mare poet în viață!”. Astăzi, trecut prin mulțime de vămi, știe că ”strănutul de o clipă al gloriei se confundă, inevitabil, cu boala și cu vanitatea”. Și oricum, ”cele mai frumoase poezii nu se scriu niciodată” Un periplu efectuat cu Toma Alexandrescu prin redacții și edituri este revelator. La una dintre ele Dan Sandu presupune că se află pe o listă cu ”legionari feroci” (voit hazlie exprimare), căci nu-i ies rimele de genul ”blid / partid” sau ”văpaie – Nicolae”. Asta nu înseamnă că-i lipsește fiorul patriotic. Poemul ” Lerui, La Unire” din 1980, pornește de la ideea că trupul țării a fost cândva o pâine, ruptă prin vreme nefiresc în trei”. Tripticul de lumină Galata, Dealul Spirii, Zarand probează că ”țara-i din țărani lăsată”. Pruncuții noștri, ”încălțați în coji de nuci”, au ”ochii străluminați de spaime, / adânci ca niște semne de – ntrebare!” La o publicație ”roșcovană” i se reproșează tânărului poet că scrie cam ”popește”. Erau timpurile când se discuta, fie și în doi, cu degetul la buze și ”cu ochii făcuți periscop”.
Dacă vrei să te –ntâmpli poet
Stilistic vorbind, verbul ”a se întâmpla” devine în scrisul lui Dan Sandu un instrument expresiv universal pentru delicate jocuri de idei. Cuvântul drag lui Constantin Noica ”întru” este cu voluptate preluat. Se adaugă interesantul ”îndealmintrelea” și pretențiosul plural ”dinlăuntruri”. Alte cuvinte favorite sunt: abraș, feleșag, megieș, nuntită, ornic, obârșie, paseri, a plămădi, pribeag, rostuit, vamă, vămuire, veghe, veleat. Expresii tipice particularizează, marcând tentația singularizării printre poeți: „ape slănice”, ”miezuit în hiere”, ”mire adormit”, ”nebunia mierie”, ”oaspe de nămiezi”, ”piatră feciorită”, ”nu mai pot isprăvi scrisa”, sângele nostru odihnește hoțiri”, ”seri agatârșe”, ”visam în sânia mea”. Orientarea preponderentă este spre moldovenisme: ”deandreapta”, ”deanstânga” (ortografia poetului), ”doasca”, ”foșgăit”, ”grindei”, ”hugeag”, ”nevedit”, ”nu mă mai întorn”, ”purluindu-se”. Când circumstanțele o cere apar semiinvenții: ”aspectată”, ”cerbuite”, ”duroare”, ”fulgeriș”, ”înluceferit”, ”prea românul Isaiia”, ”pohvală”, ”popăsuiți”, ”stâlpirea”. Supraviețuirea arhaismelor se realizează, paradoxal, tocmai prin potrivita combinare cu un neologism: ”brazdele estetice plugărite măiastru”, ”pristăvilirea destinului”, ”sihăstrii de protocreștinism”. Paronimele sunt și ele puse la lucru: ”li s-a năzărit celor din Nazaret”, ”nărodul nărod”. Dau savoare textului și fonetismele:”solstiț”, ”sâmbru”, ”zmintite”, ”ziorii”, ”zugrume” ca și expres preferabile alternanțe fonetice la plural: ”arginturi”, obede”, ”parăzi”. Asocierile curajoase ignoră posibile riscuri:”predici răspopite”. Enumerația capătă nuanțe ludice:”S-a vorbit mult și cu miez. Inconfundabil, imaterial, imbatabil, impresionant, impecabil, imperial, implacabil, impozant, inegalabil și, mai ales, irepetabil”. Neajungerea limbii, cum spunea Budai Deleanu, silește la gesturi extreme:”colind – codrie” (referitor la Eminescu). În acest context atât de colorat lexical nu putea să nu-l seducă pe căutătorul de bijuterii verbale mateinul ”estimp” sau sonorul ”capitalie”.
Puternic ornamentate tropic, textele oferă adesea reușite epitete (”ger albastru”), comparații (”pașii se potrivesc singuri ca potcoava de argint pe cărări de culoarea veveriței”; ”inima lui decembrie ca o tâmplă troienită de așteptare” ; ”duios ca un fitil Bikford / propus dinamitei”), metafore (”urcând cu crinolina toamnelor știute”; ”grădina calendarului” ; ” ninge cu singurătate” ; ”vor mai exploda vulpile toamna în codri” ) personificări ( ”ia-ți jalea de mână și pleacă – ndărăt”) și sinestezii (”chip de ciocârlie – n fluier”).
Cu asemenea desfășurare de har poetic, urările lui Sergiu Adam într-un autograf din 2009 devin palpabilă realitate: ”Poetului Dan Sandu, cu prețuire și credința că o stea generoasă îi veghează destinul. Mulți ani, mulți bani, / Cer senin, pană sprințară / Și-o parcelă cât mai mare / În câmpia literară”. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești