Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.

După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor. Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

 

Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene

 

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești.

De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad. În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire. În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

 

Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire

 

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc. Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles. Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți. În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc.

  Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor. Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.

În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

După 163 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou să retrăim, cel puțin la nivel de poveste, acești câțiva pași făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.

 

 

Despre Unirea din 24 ianuarie 1859  internetul (pe care  AMPRENTA   DE  ONEȘTI  se bazează foarte mult!), ne mai oferă o provocare: Să-l înţelegem pe Alexandru Ioan Cuza, dincolo de şabloane. Dacă e 24 ianuarie, ne amintim de Cuza. Alexandru Ioan Cuza. Dincolo de ce scrie în manualele de istorie, altceva ar trebui să vedem azi, la 163 de ani de la Mica Unire. Anume că odată cu acest act încep reformele. Se pun bazele statului modern român.

  Cu toate sincopele, că aşa e la noi, ne-am pus mereu unii altora piedici nenumărate, colonelul Cuza, domnitorul Cuza reuşeşte într-un timp relativ scurt să facă ceea ce alţii nu au înfăpuit într-o perioadă mult mai lungă. E de prisos să dăm exemple din actualitate, când ne învârtim în jurul cozii şi ce facem azi demontăm mâine.

   Aşadar, pe timpul lui Cuza se fac transformări în sistemul sanitar, în Poştă, se creează Armata Naţională, învăţământul capătă un cu totul alt chip, vedem reforme în domeniul fiscalităţii, al vămilor, se înfiinţează primele două universităţi, la Iaşi şi la Bucureşti, apar schimbări în ceea ce priveşte proprietatea ţăranilor asupra ogorului pe care îl lucrează. Ce remarcă observatorii acelei epoci e că un om care în tinereţea sa fusese un aventurier, un obişnuit al saloanelor mondene, odată ajuns domnitor se transformă radical. Îşi înţelege rolul. Atât de bine, încât are curajul deciziilor. Radicale şi rapide. Hotărâre, curaj, viziune. Un conducător care ştie ce vrea.

  Este cu totul şi cu totul altceva, în comparaţie cu imaginea politicienilor de azi ai României. Poate şi de aceea Cuza nu a fost niciodată omagiat cu inima deschisă de mai-marii acestei ţări. Căci nu poţi să te uiţi în ochii celui cu care nu ai cum să te compari.

 Sigur, omul Cuza are păcatele de care nimeni nu scapă. Nu trebuie să-l transformăm în zeu. Dar noi azi am avea nevoie chiar şi de un ”semi-zeu”, la câte probleme aşteaptă să fie rezolvate.

Altfel, vor răsuna, ca în fiecare an, mai mult fără rost, muzicile de promenadă. Dar dacă nu înţelegem esenţa Micii Uniri, atunci degeaba ne amintim de  Alexandru  Ioan  Cuza!