PROZĂ   DE  IOAN  BĂRBUNȚOIU  (ONEȘTI)

 

Astăzi am avut o zi plină, am muncit mult şi nu mă simţeam capabil să mai fac faţă unei călătorii cu trenul de aproximativ două ore pentru a ajunge la domiciliu, de aceea m-am hotărât să rămân şi să dorm în patul de campanie din unitate, în care, la nevoie îmi petreceam nopţile. La ora la care ajungeam acasă nu mai puteam fi de nici un folos familiei. Mă bazam pe faptul că soţia mea este o femeie destoinică şi putea suplini temporar lipsa mea din sânul familiei. Până la ora somnului, m-am hotărât să ies prin cârciumile oraşului pentru a mai vedea una, alta şi să iau masa. Am mers în centru şi după ce am tras ochiade prin câteva restaurante , m-am oprit la restaurantul T…. Am intrat şi am ridicat mâna în semn de salut prietenesc, primului ospătar întâlnit în cale, înaintând în local, uitându-mă după o masă liberă, aşezată strategic, astfel încât să am în vizor toată încăperea. Intrasem şi altă dată în acest local, dar numai în trecere, iar personalul nu mă cunoştea. Acum mă hotărâsem să consum ceva. Sala de servire, ca de altfel tot localul, nu excela prin eleganţă, dar auzisem că are o orchestră bună în care cânta un chitarist de mâna întâi. Am găsit ce căutam şi după ce m-am aşezat, am comandat un coniac. Cu băutura în faţă, simţeam că dispăruse singurătatea, prietena mea parşivă, gândurile erau din cele mai puţin negre şi se depănau în nuanţe mai atrăgătoare. Aparent liniştit, consumam din băutura comandată. Starea în care eram a fost deranjată plăcut de ospătarul care mă luase în primire şi  care pe un ton prietenesc şi cu ţinuta servilă, m-a întrebat dacă nu mănânc ceva. I-am răspuns că poate mai târziu. Imediat după ospătar, în faţa mesei la care eram aşezat, a apărut o fată de înalţime mijlocie, tânără, ochii căprui parcă râdeau, plini de chemări ascunse, pielea bronzată, părul şaten căzut pe umeri într-o neglijenţă dirijată, îmbrăcată cu o bluză subţire, fără mâneci, sub care se ascundea neastâmpărul sânilor şi o fustă ce-i dezvelea până mai sus coapsele frumos conturate, strânsă în talie cu o curea lată din vinilin roşu lăcuit, ţinând în mână o ţigară neaprinsă. Mi s-a adresat direct, întrebându-mă dacă sunt singur.

– Ce vrei? am întrebat-o nepoliticos.

– Am întrebat dacă sunteţi singur, răspunse fata alintându-se şi surâzând în acelaşi timp, fără a mă slăbi din priviri.

– Da, sunt singur, i-am spus!

– Pot să iau loc la masa dumneavoastră? continuă fata.

– Nu, veni răspunsul meu.

– O, dar cine v-a supărat? a reacţionat cea care dorea să se bage în sufletul meu.

– Nimeni…

– Pot să mă servesc cu un foc? insistă în continuare.

– Eu nu fumez, dar poţi să te serveşti singură, arătându-i o brichetă pe care ospătarul din neglijenţă, probabil o uitase pe masa mea. Şi-a aprins ţigara cu gesturi de profesionist în ale fumatului, a tras primul fum slobozindu-l, ţuguind buzele puternic rujate.

– Ai terminat? pleacă te rog, i-am spus vădit iritat. Nu ţi-ai găsit omul, pierzi timpul degeaba…

– Scuze, îmi spuse ducând un deget în dreptul buzelor, depărtându-se cu un mers de manechin, mişcându-şi şoldurile strânse în fusta prea scurtă. Nu i-am mai dat nicio atenţie. Aveam să constat că fata era fără căpătâi, trăia de azi pe mâine din relaţii şi expediente dubioase, ocupându-se de mici afaceri cu ţigari străine, ciorapi, cosmetice şi îmbrăcăminte. După un timp am găsit-o în piaţa oraşului, înconjurată  de  oameni fără ocupaţie, ducând pe umăr o geantă din care scotea periodic lucruri ieftine, pe care le oferea ilegal spre vânzare.

Restaurantul se aglomerase. Venise şi orchestra. Organistul şi-a acordat instrumentul, apoi s-a asezat la masa rezervată. Stătea alături de o puştoaică despre care se vorbea că este fiica lui. Din nou a venit ospătarul şi m-a întrebat dacă doresc ceva de mâncare, de data aceasta mi-a spus că le-a sosit specialităţi.

– Ce aveţi ? l-am întrebat eu curios.

– Toate sortimentele de pui, inclusiv ficăţei şi pipote, carne de porc proaspătă şi bună pentru friptură, sortimente proaspete de salam, caşcaval, şuncă presată şi brânzeturi din care putem pregăti un platou gustos, avem peşte de mai multe categorii, inclusiv icre de Manciuria.

– Nu cred, icre de Manciuria, n-am auzit de aşa ceva în târgul ăsta amărât.

– Serios, avem. Şeful nostru se descurcă, are pile, face el personal aprovizionarea,  nu se lasă pe mâna celor de la O.C.L. Icrele le-a adus de la Bucureşti şi ne-a spus să le vindem la oameni mai răsăriţi.

– Si eu sunt dintre cei răsăriţi?

– Aşa se pare. Mi-am dat seama că ospătarul, cu prietenia lui afişată public, ascundea ceva, ori vroia să mă bage la cheltuială, prinzându-mă în plasă prin cuvinte mieroase, ori să mă studieze cum le este obiceiul când întâlnesc clienţi noi. Ca să nu-i  intru în vizor ca un client ce poate fi ,,muls”,  am comandat ca un om de rând o porţie de ficaţei de pasăre cu salată de castraveţi muraţi.

– Nu doriţi icre de Manciuria? Păcat,  altă dată n-o să mai găsiţi. Oare de ce acest ins imi spunea că altă dată n-o să mai găsesc, era sigur că voi mai veni şi alta dată ? Nu mă cunoştea, nu ştia unde lucrez, am presupus că a rostit o frază uzuală cu care atrăgea clienţii. Atmosfera din local se făcuse tulbure datorită fumului de ţigară şi sistemului precar şi primitiv de ventilaţie, dar mă acomodasem cu ea. Chitaristul îşi încalzea şi el instrumentul, se vedea că are stofă de muzicant. Lumea îl urmărea, zgomotul localului se atenuase, majoritatea îl priveau şi aşteptau să cânte. El, rezervat, îşi vedea de chitara lui, ca de ceva drag, îi alinta corzile, nu o forţa, sunetele erau melodioase, calde, asemănătoare cu vocea unui copil care se alinta mângâiat de mama sa. La masa mea s-a prezentat un bărbat însoţit de o femeie şi m-au întrebat dacă locurile sunt libere şi pot să le ocupe. Bărbatul m-a asigurat în chip de scuză că nu vor sta mult. Femeia mă privea rugător şi prietenos. Le-am spus că locurile sunt libere şi că pot sta cât doresc. Mi-au mulţumit amândoi prieteneşte. Am înţeles din start ca nu sunt soţ şi soţie. El purta verighetă, ea un inel cu diamante. Ea posesivă, ilustra o extravaganţă de femeie săracă, care nu prea are cu ce sau nu se pricepe să se îmbrace, dar care vrea să iasă în evidenţă cu ceva vestimentar. El ascultător, atent ca nu cumva să o supere. Exuberanţa ei era totuşi ponderată, bine cumpănită, dar care ascundea rezerve neutilizate încă. Bărbatul mi s-a părut un pic cam necioplit, un tip arogant, neputincios în faţa exuberanţei femeii. Au angajat o discuţie în doi, eu văzându-mi aparent de paharul meu. A venit şi ospătarul care le-a luat comanda.

– Câte o friptură de porc şi vin Cotnari, a spus bărbatul, fără a mai întreba dacă însoţitoarea sa doreşte altceva. Mi-am zis că acesta ori nu cunoaşte bunele maniere, ori stabilise amândoi dinainte ce să consume. Era doar o observaţie de-a mea, ce nu avea legătură cu ce se întâmpla între cei doi.

– Mă gândeam la Paula, spuse el. Acum mă aşteaptă cu flori în vază. Şi-a făcut baie, s-a pieptanat. Pieptanatul e una din plăcerile ei. Are părul lung şi dacă îl lasă liber îi ajunge până la mijloc. Mi-a pus halatul în cuier şi pijamalele în baie pe un suport. A făcut curăţenie în bucătărie. De fapt, aceasta străluceşte întotdeauna de curăţenie. Pe o tavă pe masa din bucătărie stau tartinele cu branză, şunca şi friptura care mă aşteaptă lângă o sticlă cu vin.

– De unde ştii tu toate astea, mă, spuse fata, schiţând un zâmbet forţat, esti ghicitor în stele?

– Ştiu pentru că aşa mă aşteaptă de fiecare dată, în ajunul zilei ei de naştere. Dialogul a fost înterupt de ospătar care a venit cu mâncarea pe care o comandasem şi eu şi ei. Orchestra a început să cânte şi toţi consumatorii îşi îndreptară privirile spre podimul orchestrei iluminat de o lampă neon, culoare albastră. În tavan, deasupra ringului de dans era montată o sferă placată cu bucăţi de oglindă ce se rotea. Bucăţile de oglindă captau lumina neonului, proiectând-o apoi prin sala sub forma unor bulgări virtuali de lumină.

Mâncam toţi în linişte, metodic, ca şi cum am fi îndeplinit un ritual. Ambianţa îmi pria. Îmi cercetam în voie convivii, erau de vârsta mea. Dialogul dintre ei îmi întări convingerea că nu sunt căsătoriţi şi că pe el îl aşteaptă acasă o soţie iubitoare şi harnică. Însoţitoarea lui era ”o poamă” din cele pe care le găseşti în toate mediile, care nu pot trăi fără a exploata pe cineva, fără a profita de pe urma  farmecelor cu care le-a înzestrat natura. Multe din acestea sunt căsătorite şi cu toate că au un soţ care le oferă confortul material pe care şi-l doresc, nu pot trăi fără să nu aibă şi un  amant. Avea braţele pline de brăţări, care se loveau între ele, scoţând un clinchet vesel. Bărbatul, în schimb, era tipul de om descurcăreţ, care face bani din orice şi pe orice cale, părea că are toate treburile rezolvate şi singura cale de a nu se plictisi este să-şi înşele soţia, petrecând cu femei  dispuse să-i umple timpul şi să-i cheltuiască banii. Vocabularul şi comportarea nu trădau un tip cultivat, nu făcea bani cu mintea, iar mâinile nu-l trădau că ar scoate bani din spart piatra. Era ceva neclar cu el, de aceea m-am hotărât să le urmăresc dialogul mai atent şi să-mi pun auzul în situaţie de alertă. Intrase în scenă chitaristul cu un cântec lent, cu floricele şi acorduri prelungite. Melodia era şi pe placul meu. Cânta frumos, iar aplauzele celor din local erau pe măsură. Ascultam toţi vrăjiţi orchestra, într-o linişte ce nu este specifică locurilor unde se consumă alcool.

– Sunteţi singur? m-a întrebat femeia cu care împărţeam masa.

-Nu sunt singur, suntem împreună, i-am răspuns zâmbind.

Amândoi au chicotit.

– Nu sunt singur, sunt căsătorit, iar în serile când nu reuşesc să merg acasă, obişnuiesc să-mi plimb singurătatea prin localuri.

– Eu, spuse barbatul, intru în localuri doar în fugă, pentru o friptură sau o gustare cum este acum, sunt ocupat tot timpul.

În timp ce vorbea, îşi explora atent măselele cu o scobitoare, iar resturile pe care le descoperea le înghiţea dupa ce le examina atent, ţinându-le între degete să vadă ce înghite. Obicei de om prost crescut, dar şi de lipsă de respect faţă de cei din jur.

– De ce nu vă găsiţi o fată? interveni din nou spontan femeia, majoritatea celor din restaurant sunt însoţiţi.

– Bine ziceti, majoritatea. Eu fac parte din restul, am acasă două fete, şi o fată nu e un obiect pe care să-l găseşti, i-am spus.

Femeia a tăcut. Bărbatul a însoţit-o la dans. În timp ce se apropia de partener, mi-a aruncat o uitătură fugară trecând braţul în jurul mijlocului însoţitorului ei. Au dispărut spre ringul de dans care gemea de lume. Întru-un târziu, orchestra a încetat, iar solistul vocal a anunţat pauză de un spriţ. Din mulţime au venit şi comesenii mei. S-au aşezat la masă şi după ce au sorbit cu poftă vin din pahare pentru a-şi potoli setea creată de efortul depus în timpul dansului, femeia i s-a adresat bărbatului :

– S-a făcut târziu, te aşteaptă Paula facută baie şi pieptănată.

– Da, mă aşteaptă nerăbdătoare, trebuie să mă aştepte, mâine e ziua ei de naştere şi i-am promis că o ajut să-şi facă ziua la serviciu. Îi asigur muzica şi cele necesare gurii.

– De unde ai tu muzica? Nu te preocupă aşa ceva.

–  Ei nu! Să vezi ce combină muzicală am. E ca o geantă diplomat, nici nu zici că-i combină muzicală.

Când am auzit despre combina muzicală ca o geantă diplomat să-mi cadă ochii în gură, cred că dacă aş fi mâncat ceva şi aveam mâncarea în gură, sigur m-aş fi înecat. Îmi fugise gândul la un furt prin spargere dintr-o locuinţă din care se furase, printre altele şi o combină muzicală pe care proprietarul o descria ca fiind montată din fabricaţie într-o geantă tip diplomat. Acest tip de combină nu se găsea în comerţul autohton, proprietarul o cumpărase dintr-o ţară arabă, unde lucrase câţiva ani. (Va urma  în  zilele  viitoare)

Proză  de Ioan  Bărbunțoiu, Onești