UN  ARTICOL  DE  PROF.  ARISTOTEL  PILIPĂUȚEANU  (ONEȘTI)

 

 

Chivotul este o cutiuță așezată în altar, unde se păstrează  cuminecătura rezervată  celor care se împărtășesc în caz de boală, agonie, etc. În ”Biblie” era o ladă în care evreii purtau tablele legii primite de Moise de la însuși Dumnezeu. O asemenea prețioasă casetă se vrea cartea Andreei Nanu – ”Cartea  cuvintelor chivot”, apărută la editura bucureșteană ”Eikon” în 2015, cu o prefață semnată de Alex. Ștefănescu. Un motto semnificativ solicită cititorului  grija de a prețui fiecare cuvânt, de a explora înmagazinarea de viață trăită și de a-i reține  funcția formativă.

 

Magia copilăriei pe malul Oituzului

 

Mai totdeauna, oamenii își doresc o istorie ”savantă, călcată și apretată ca pentru parada de gală a posterității”. Or, cadrul  copilăriei celei care povestește presupune ”o existență  pașnică și plină de savoare, ordonată de ritmuri și rațiuni din care istoria  nu reușește  să imortalizeze  decât un văl decorativ”.  Marea gospodărie țărănească (”trei curți și trei grădini”) devine  un veritabil imperiu pentru copilul  pus  pe descoperiri. Banalitatea este persiflată  cu  acupunctura  neologistică. Poiata porcilor devine ”un adăpost mixt în care cloștile care dădeau dovadă de  bună purtare erau  păzite și observate atent”. Neculai urcă și coboară din podul grajdului ”sfidând gravitația”. Găinile  își fac  siesta înainte de culcare. Coacerea cozonacilor presupune ”un proces îndelungat și din cale – afară  de înmiresmat”.  În caz de pericol, fetița se refugiază ”cu viteză în zona neutră a chilerului” și așa mai departe. Mai târziu, la grădiniță, la panoul  de onoare ”locurile se  eliberau  mai greu ca la academie în mica societate a nemuritorilor care râdeau, știrbi și cu părul  zburlit”. Această manieră de a privi  caragialean lumea însoțește  permanent textul stârnind plăcerea cititorului, dăruindu-i  o compensatorie satisfacție, un fel de  mică victorie asupra cenușiului existenței. Copilăria are  potența miraculoasă de a  transpune dramaticul în comic nevinovat: ”Mi-au rămas dragi înmormântările. Babele țipau, cu o ușurință și o inspirație în versuri de care mă minunam, în timp ce noi, copiii râdeam. Eram fericiți că  urma să primim colivă, în afară de bunătățile pe care le puteam desprinde din pomul vieții”. Dar aceeași copilărie este, paradoxal, opusă la sinestezie, elevul Mișu Văcaru din clasa a I a  neputând pricepe ”ce se aude din imagine”. Isteață,  răscolind prin ”arhivă” fetița reține caietul cu corecturi roșii al tatălui, alibi în  contracararea viitoarelor mustrări de mai târziu. Dar precocitatea ei alternează încă,  fermecător, cu teama de  <<bau – bau>>  concretizat, după spusele bunicii Anica într-un misterios devorator de copii, ascuns în pivniță sau un  șarpe cu apetit asemenea, pitit în grămada cu bălegar. Ca o altă Smarandă, Anica este atotputernică, zeitate inițiatoare și  protectoare, biruitoare în confruntarea cu  orătăniile și ierburile necunoscute, veghindu-și întregul neam cu viii pe care-i hrănea și adormiții pe care îi pomenea. Glasul ei comunică interactiv cu toate regnurile, limbajul ei universal percutează până pe tărâmul celălalt. Darul ei cel mai prețios este însă arta povestirii:”Gura făcută pentru povești o lua înaintea reperelor de timp și de spațiu. Povestea la fel cum scria. Fără punct și virgulă. Totul curgea  din buzele ei ca o apă veșnică. Vorbea și rămânea în urma gândului, după care  însă fugea repede  ajutându-de de  onomatopee : văleeeeu, racuțan de mamă-sa…”

Convinsă că limita dintre lumi este aproape insesizabilă, tălmăcește visele.  Când enigmele o depășesc, apelează, ca orice  bună creștină la sfaturile preotului. Capriciile soartei o poartă pe fetiță la oraș, mediu imund în raport cu simplitatea și curăția  vieții de la țară.  Intelectualicește, înregistrează un progres căci bunica Maia fusese totrdeauna premiantă, începea  lecțiile cu ”Tatăl Nostru” recitat în franceză și avea o diplomă semnată de Rege. Nu ne-o putem imagina pe Anica lecturând romane franțuzești, nici pe  Maia căutând găinile de ou și aceste extreme  culturale  exercită  asupra copilului în creștere o  acțiune covărșitoare, asigurându-i  o complexă receptare asupra realității. Peregrinările continuă la Râmnicu – Sărat, unde își dau întâlnire  nenumărate mătuși, fiind  vorba de o familie cu multe femei drăcoase, îndărătnice și câțiva bărbați ponderați și cu simțul umorului. Toți își derulează traiul în atmosfera patriarhală  a, încă, târgurilor de provincie. La fel ca și la Chiriacu, localitate dunăreană, leagănul copilăriei soțului. Autoarea încearcă o corespondență între cele două toposuri, Bogdănești un sat din zona de deal a Moldovei și Chiriacu, sat de câmpie. Despre primul a spus aproape totul, despre al doilea povestea abia începe. Ultimele 10 pagini din prezentul volum sunt  doar o pregătire de foc pentru un altul, așteptat. Deocamdată  ni se oferă, ca o promisiune, rezumatul virtualei  narațiuni despre o lume ce are în structura ei o simplitate și o noblețe de altă natură.

 

Un spațiu și un timp încărcate de imagini

 

Sursele cărții sunt memoria, imaginarul și capacitatea de a poetiza. Acolo un de memoria nu poate sonda suficient, intervine ficțiunea facilitând  implementarea unui  lirism ponderat, astfel încât ansamblul să nu se dezechilibreze prin  edulcorare. Deși ar părea delimitat, universul imaginar are o geografie foarte complexă, secondată de o istorie mică abundentă:”Mă delectez cu plăcerea pură de a asculta, cu un picior în sufrageria bunicii Sofia și cu celălalt pe tărâmul  umbrelor  binevoitoare, iscodind prin labirintul vocilor de acum și de odinioară”.

Când  relatarea riscă să devină monotonă prin redundanță  tematică și stilistică, Andreea Nanu are inspirația de a introduce pagini de jurnal autentic. Sunt amintirile Maiei dintr-o viață în care  neșansa este contracarată de  eforturile elevării spre lumină. Cumplitele zile de război,  avatarurile profesiunii soțului constituie ”o felie de viață” în reușit dezacord artistic cu idilismul traiului fericite de copil visător. Relatarea evenimențială debutează,  ca  în mai toate textele memorialistice cu evocarea celor mai vechi amintiri. Cititorul așteaptă ascensiunea treptată marcată de bornele vârstelor, un bildungsroman, termen de comparație cu  propria-i biografie. Neizbutind în strădania de a  pune laolaltă frânturile istoriei unei familii, Andreea Nanu  sistează cronologia.  Narațiunea explodează ca un foc de artificii în povestiri separate,  fulgurații pe care  copilăria le expediază prin sita memoriei. Senzația de atemporalitate decurge din vaga  indicație a vârstei fericite care pentru omul matur n-are o clară distincție, 3, 5 sau 7 ani însemnând  cam același lucru (compensatoriu, tinerii nu văd mari diferențe între bătrânețile de 60, 70 sau 80 de ani). La fel se întâmplă și cu toposul care până la urmă se reduce la un vag ”la țară” și altul similar ”la oraș”.

Unele povestiri încep în maniera lui Ispirescu (”A fost odată, doar o singură dată, o Fereastră și un Copac”). Altele trimit la vremuri ancestrale (”Vin dintr-un neam în care toată lumea visează” ),la un  arbore  genealogic care, cu o mulțime de Marii  și Neculai, de bunici și bunice  întrucât  și surorile bunicii capătă acest  statut, (ba chiar și ascendentele soțului) devine  atât de  stufos încât cititorul pragmatic renunță la intenția unei distincții. Rămâne farmecul narațiunii. Și acesta rezidă  în a transforma prozaica  ogradă rurală cu găinile, porcii, vechiturile și gunoaiele ei într-un paradis locuibil de o nouă Alice, cu broboadă și colțuni, dar cu o imaginație și o  forță de transfigurare debordante. O inserție de nerv aduce aluzia la politic, la început doar în treacăt: ”un televizor cu lămpi ce se deschidea pentru un ceas, numai seara, când mie îmi  era deja somn”. De Paști se utilizează ”tot felul de ingrediente rare, cu care se umblă cu grijă… pentru că nu se găsesc”. Ulterior, conștientizând, copilul capătă ochi cercetător iar naratoarea acutizează  observația socială în stilul lui Goya, transpus scriptural. Șefa magazinului alimentar este ”al doilea om în sat, după primar, uneori și prima, în funcție de  starea de foamete a populației”. Distribuirea părtinitoare a  ajutoarelor  aduse de francezi, văzută de aceștia ca un impact între civilizație și sălbăticie, prilejuiește  câteva pagini de  sagace critică  socială și  caracterologie  umană.  Comicul se naște  prin discrepanța dintre lozincă (”Să fim cinstite, fetelor!!!”) și metehnele împărțitoarelor. Copilul trage pe bună dreptate concluzia că  așa se scrie istoria la noi. În fine, se  atacă direct subiectul atunci când  copiii de la grădiniță sunt orientați, cinic și ridicol ”cu fața la tovarășul Nicolae Ceaușescu” și puși  să intoneze ”trei culori cunosc pe lume”.

 

Cuvinte vii în cuibul cărții

 

Andreea Nanu se orientează spre un limbaj pe măsura faptelor narate. Apar cuvinte rare dar cu încărcătură sugestivă puternică.  Niște babe, ba chiar și o doamnă sunt ”firoscofoase”. La  o serbare, un grup de pioniere ”pufneau și  hopăiau  pe loc ca niște  iepe priponite și  nerăbdătoare”. Alți copii ”s-au așezat ciuciulica”, ”buginesc acolo în limba lor”. Cei care  nu-și ascultă învățătoarea  vor rămâne ”ca niște gorgoaze”. Uneori  se comit involuntar probe de estetică a urâtului: ”rostopasca usca negii”. Însă permanent  se sugerează deliciile copilăriei:”mă tăvăleam în iarba moale și răsfirată ca părul unui uriaș adormit”, ”un păr cu pere mălăiețe, de Sfântul Ilie, din care curgea zeama până la  coate când mușcam din ele” ;  ”mă înfiora catapeteasma fagilor”. Natură solară, Andreea Nanu apelează  obsesiv la astrul zilei, acesta fiind văzut poliedric. La țară, copilul trăia : ”Cu  soarele în cap. Îl  simțeam alunecându-ne  printre sprâncene, ca o căciulă  asudată” ; ”licărea în apă. Asfințea în auriu și porfiră, ca un  rege vechi de zile” ; ”cobora bătrân, ca un moș cu fața roșie care tocmai se  oprise din alergat după cireadă și se pusese  jos, pe prispă, exact pe dealul din față.  Asta, înainte de a  întoarce ochiul și de a se culca domol, în spatele muntelui albastru” ; ”apune stropind cu roșu tufele scuturate de trandafiri”. La oraș ”soarele ca un ficat bolnav de gălbează”, ”dogorește de sus,  tronând pe farfuria cerului ca o mămăligă fierbinte”, ” încins cu  sclipiri de  uitare pe luciul nesfârșit al apei”, ”topindu-se în ea ca o șoaptă de chihlimbar”, ”licărea molcom și  se  culca în albia lăptoasă a Oituzului”. Celălalt astru generic, luna, apare o singură dată, dar memorabil: ”Luna stropește podeaua cu  răgazuri de lumină melancolică”.

În scrisul Andreei Nanu cuvintele capătă  concretețe: ”Maia vorbea cu  tanti Nina mai în șoaptă,  călcând  pe coada unor  cuvinte de parcă ar fi vrut să le strivească așa, ca pe șerpi”; ”vorbele  zburau pe deasupra capului meu ca niște stoluri care-și schimbau brusc direcția fără să se rătăcească”. Forța de plasticizare este omniprezentă: ”mă trezesc prinsă în cârligul privirii  ei  scrutătoare” ; ”taina ca o pălărie cu voaletă, rămasă văduvă din timpul războiului” ; ” visul are culoarea verde și miroase a iarbă uscată din grădină” ; ”când anii s-au terminat a venit și veșnicia” ;  veșnicia adunată în  coșarcă și pusă la păstrat pentru iarnă”. Autoarea  deține și facilitatea de a portretiza: ”Nicolae Jianu,  căruia frații mai mici îi sărutau mâna și-i spuneau nenea, venise din Cadrilater călare pe un cal alb. Avea un baston cu cap argintat și placheuri la pantofi. Purta fes și număra  turcește până la o sută”. Mama ”miroase  mai frumos decât toți cozonacii  la un loc și  decât  florile de cireș care se scutură în noapte ca stolurile de fluturi”.

”CARTEA CUVINTELOR CHIVOT”  BENEFICIAZĂ DE RECOMANDAREA  UNEIA  DINTRE  CELE MAI  AUTORITARE  VOCI  ALE   CRITICII  ȘI  ISTORIEI  LITERARE  ACTUALE, ALEX ȘTEFĂNESCU. ÎN PREFAȚA  INTITULATĂ ”AMINTIRI SALVATE” O  CONSIDERĂ ”O  SURVOLARE A  PROZEI  DE  FIECARE  ZI, O  CĂLĂTORIE  DE  VIS, LA  CARE  NUMAI  SCRIITORII  CEI  MAI ÎNZESTRAȚI  AU  ACCES”. O  CARTE  CU  OAMENI  CARE  CUNOȘTEAU  PLĂCEREA  DE A SE PRIVI  UNII  PE  CEILALȚI, NU DOAR LA TELEVIZOR. O  CARTE  CARE  DEMONSTREAZĂ  CĂ MEMORIA  RĂMÂNE  CEA MAI FRUMOASĂ  ÎNSUȘIRE  A  FIINȚEI  UMANE”.     PROF.  ARISTOTEL   PILIPĂUȚEANU (ONEȘTI)

ANDREEA   NANU:

  De ce scriu? Mai are rost să scriu romane de ficţiune când realitatea ne copleşeşte, romane estetice când urâtul e la modă, romane de artă, în timp ce în apropierea graniţelor mor oameni nevinovaţi, sunt distruse oraşe, vieţi, biblioteci? Răspunsul meu e DA. Când cărţile ard (şi nu e prima oară în istoria recentă, mult prea recentă!), trebuie să continui să scrii cărţi. E răspunsul în care cred, la fel cum alţii au crezul în el, cu mult înaintea mea şi l-au apărat, chiar cu preţul vieţii, al libertăţii. De la Sf. Bernard de Claivaux mi-a rămas regula „ora et labora”. „Roagă-te şi munceşte”. O asum personal, în forma „roagă-te şi scrie!” Un cuvânt bine scris, cu discernământ, zideşte şi consolează în timp de violenţă, oferă claritate în vremuri de confuzie, devine echivalentul unei clipe de rezistenţă. Rezistenţa prin spirit rămâne esenţială. Spiritul – libertatea, demnitatea lui – e singura baricadă care nu poate fi aruncată în aer. Sufletul, singur, nu poate muri. Scriu ca să-mi amintesc de propria imortalitate, dar şi de fragilitatea mea… De condiţia pe care o împărtăşim!… Scriitorul e un alergător de cursă lungă. Singurătate şi comunitate. Când alergi, fireşte că vezi şi eşti conştient de ceea ce se petrece în jur. Nu cred că există „turn de fildeş”, decât ca metaforă pentru o evadare asumată. Există, însă, realitatea. Şi posibilitatea transfigurării ei – şi a noastră – prin scris. Citim ştirile şi ne-am dori un xanax. Dar, îmi vine în minte replica unui personaj din filmul „Memoria”, pe care l-am descoperit chiar în ziua în care a fost atacată Ucraina: „dacă-ţi dau un xanax, nu vei mai simţi frumuseţea, nici tristeţea acestei lumi”. Putem face, fiecare, în împrejurările dramatice de acum, multe lucruri. Din fericire, le facem împreună; şi pentru asta există cel mai nobil şi puternic cuvânt din istoria scrisului: „solidaritate”. Eu pot să mă rog şi să scriu. Să rămân prezentă. Să ridic ca barieră în faţa morţii şi a violenţei „frumuseţea şi tristeţea acestei lumi”, lăsându-le deopotrivă să-mi traverseze conştiinţa, sufletul şi scrisul, fără anestezic. De ce scriu? Ca să spun mai departe Povestea atunci când alţii nu ştiu, sau nu mai pot să o spună. Povestea ca fir neîntrerupt şi arcă a Umanităţii noastre.