Prin țara mea
Pe unde-am fost, prin țara mea
și, vai, era așa frumos,
îmi apărea, îmi nălucea
un buzunar întors pe dos.
Oricum prin țara mea când merg
ca printr-un buzunar ceresc
eu simt că mă învârt în cerc
și țara nu mi-o mai găsesc.
Ne-au confiscat de tot cei mari
și viață și pământ și trup
doar vechi vulcani particulari
mai au tupeul de erup.
Și uneori aș mai pleca
să uit și chinuri și poveri,
când văd și eu că țara mea
e-o gară către nicăieri.
Mă simt învins
Oriunde -aș fi, oriunde -aș rătăci
Și viața-i viață și biată foaie verde,
Simt că mă -ntorc în fiecare zi
De pe un front pe care toți vom pierdere.
Mă -ntorc în fiecare zi trudit
De pe un front cu tobe mari și surle,
Mereu pe -aceeași muchie de cuțit
Sub care stau jivinele să urle.
Nu știu de ce și nu -mi explic nicicum
Mi se întâmplă zilnica ofensă
Să fac plictisitor aceleași drum,
Cu-o plictiseală ceas de ceas mai densă.
Și din nisip răsar fanatici sfincși
Și noi murim în fiecare oră
Când de pe frontul marilor învinși
Plecăm pe drumul care ne devoră.
Mă-ntorc bolnav, mă culc și iar mă scol
Și-ncep din nou stupida bătălie
În care n-am și eu decât un rol
Ca plictiseala să vă fie vie.
Mai pâlpâie nădejdi la orizont
Și viața-i viață și biată foaie verde,
Ne-ntoarcem zilnic de pe -aceleași front
Pe care toți suntem meniți a pierde.
Episod dintr-un sat
Și vara a plecat așa de lin,
cu ochii limpezi și cu țâțe pline,
c-o simt și-acuma, goală, lângă mine.
În cea din urmă toamnă eram doi,
fântână, curgi aducerea-aminte!
priveam cum pleacă berzele, cuminte,
spre alte țărmuri și spre alte ploi,
și tot ca și acum stăteam pe gânduri
și cineva cioplea ceva din scânduri.
Mâncați de ploaie,pomii se usucă,
ca după o năvală de omizi,
și liniștea e tare ca o nucă,
și soarele s-a spart în cărămizi.
Și oameni după garduri se furișă,
boii grei când vin de la păscut
calcă-n asfalt, se culcă, sau se pișă,
cu coarnele-n văzduh,ca la-nceput.
Pământul iese-n față, se strecoară,
crește-n spărturi,se cațără prin zid,
și,gras,se-ntinde pentru-a doua oară
peste asfaltul biruit.
Pe sticle sparte se prăjesc șopârle,
din pomi greoaie fructe cad în vânt,
de parcă-o mână de văzduh azvârle
semințe noului pământ.
Voi scrie
Voi scrie că există doar această
cinstită lume mică pe pământ,
a celor de la șaibă, de la brazdă,
din care, sus, așa puțini mai sunt.
Voi scrie, deci, neânfrânat de frică
și luminat, de ceea ce mi-ați spus,
ce se întâmplă jos, în lumea mică
în care vanități absurde nu-s.
Voi scrie cu o literă egală
ce fac egalii mei dacă-i invoc,
cei care nici nu mint, nici nu înșală
cei care în istorie n-au loc.
Voi scrie despre cei fără greșeală
din lumea mică fără de noroc. Autor Mirel Surugiu Rotaru
”Câinii dintr-o dată m-au lătrat / Ca pe-un straniu, neștiut vânat, / Și-am privit cu spaime nenumite / Cum striveam pășunea sub copite” Aceste versuri au fost scrise de ”neștiutul” Mirel Surugiu Rotaru, cunoscut însă de iubitorii poeziei de pe valea Slănicului și din Târgu Ocna. Tăcut, poetul gândește adânc și vede că ”floarea unei plante curioase / Trimisă-n carnea unui corp nătâng, / Prin rămuriș însângerat de oase, / În noi se află ochii care plâng.”
Despre celelalte, ce să mai credem? Scrie Mirel Surugiu Rotaru: ”Iubirile noastre? numai pospai, / Luciri mincinoase de putregai, / Nu ard, nu luminează, nu-ncălzesc, / Când și când în beznă lucesc.”
Și impresiile unor ”cititori de rând” ai poeziei sunt deosebite, la lectura versurilor lui Mirel Surugiu Rotaru:”Nu pot să nu-ți ascult poemele! Ești ireversibil, Bunule Samaritean!”, a notat Liviu Harapu, el însuși făuritor de versuri! Iar impresionată de poemele lui Mirel Surugiu Rotaru craioveanca Elisabeta Chilom, ce ”slujește Limba română de pe tronul măreției sale”, a însemnat :”Poeții trăiesc numai în aura îngerilor și dacă pașii lor se vor șterge, strălucirea din vocabule, niciodată!” MULT SUCCES TRUBADURULE, ”CE ATINGI FRUMOS CUVÂNTUL” (DUPĂ EXPRESIA POETEI DIN INIMA OLTENIEI).
Ea este autoarea și a unui imbold deosebit:” Dacă vei sta mereu în ultimul rând pentru a nu deranja pe nimeni, nu vei înțelege niciodată unde îți este locul! ”