În această sfântă zi  de Sărbătoare de Paști  încercăm … un experiment! Cunoscutul critic literar Alex. Ștefănescu (autorul unui nou volum – foto 2), a  făcut recent o postare care a stârnit un lung șir de  comentarii (o parte din ele fiind făcute publice în acest articol). Sperăm  că  această invitație la lectură  este  tocmai potrivită, în aceste vremuri când – ”vorba unui alt comentariu – ” Trăitul prea repede lasă sufletul tot mai în urmă, pierdut, derutat! Și ne trezim tot mai însingurați de noi …”

Prezenta  invitație  este și … Darul de Paști al Amprentei de Onești!

MINUTUL   DE  CULOARE  ȘI  EMOȚIE

Odată, Silviu Brucan a polemizat cu mine și mi-a zis: „Ce tot te plângi, Alex. Ștefănescu, că s-a distrus civilizația de dinainte de război? Eu am trăit înainte de război și nu era nici o civilizație în România!”. Eu, bineînțeles, l-am contrazis și, ca să se convingă că nu are dreptate, i-am recomandat să se plimbe prin București. Să se uite, plimbându-se pe străzi, la capacele de canal de dinainte de război care sunt adevărate opere de artă, bijuterii turnate în fontă, în comparație cu cele comuniste, simpliste și urâte. Uitându-se la acele capace de canal, poate reconstitui o întreagă civilizație. Apoi, să descopere grilajele, lucrările de fier forjat care sunt la unele porți de altădată, frumusețea unor grădini, din jurul unor case din cartierul Primăverii, acolo unde nu au construit comuniștii. Casele construite de comuniști au ziduri opace ca să nu se vadă ce se întâmplă înăuntru. Iar casele din timpul burgheziei noastre românești sunt transparente, au gărdulețe cochete. Există în București multe zone care evocă farmecul vieții de altădată. Tot ceea ce stârnește nostalgia unui astfel de stil de viață pierdut îmi place foarte mult.

Viața de altădată se remarca în primul rând, printr-o lentoare plăcută ființei omenești care, în momentul de față, este obligată să trăiască repede. Trăitul repede este o barbarie. De ce? Nu că eu aș fi lipsit de mobilitate. Deși sunt bucovinean, sunt foarte rapid, sunt spontan, dar viața trăită accelerat este o caricatură de viață. De exemplu, o poveste de dragoste dată cu acceleratorul se transformă într-un viol. Acum, tot ce este în București este făcut ca să îi grăbească pe oameni. Greu mai găsești zone care aduc aminte de acel ritm lent, potrivit cu firea omenească. Dacă te plimbai cu o trăsură, aveai timp să vezi peisajele, iar acum, dacă mergi cu o mașină, vezi numai frânturi de imagini, nu înțelegi nimic. Dacă te plimbai pe jos, cu o rochie largă, îi obligai pe bărbați să stea la distanță, acum este invers, toți se apropie de toți foarte mult și repede. Aveai timp să te uiți la oameni, să îi saluți, să îți scoți mănușile și să strângi mâna unui cunoscut, ca bărbat, să îți ridici pălăria. Toate aceste ceremonialuri nu erau inutile, aveau o utilitate spirituală, și acest lucru s-a pierdut.     Alex. Ștefănescu

– Multe sunt pierdute! Eleganța relațiilor dintre oameni, trotuare civilizate. Până și mahalele aveau poezia lor. Acum, mizerie, injurături, oameni triști, căutători prin gunoaie, sărăcie. Eu, când mă gândesc să ies din casă, mi se face silă, pentru că mă intâlnesc la fiecare pas cu vulgaritatea și la vorbă și port. (Mariana  C.)

– Totdeauna am fost convinsă că dispariția (dărâmarea) acelor clădiri, zone cu un parfum și ritm de normalitate, de eleganță și bun gust, cartiere unde locuiau oameni așezați respectând principii, respectând munca și dorința de a evolua prin propriile puteri, oameni cinstiți respectând  liniștea, fiind încă opriți de rușine (din a-și împlini tot felul de dorinți ), oameni și case solid construite pentru un viitor ,,normal” în accepția unui timp de mult distrus. Încet încet, dispariția tuturor acestor lucruri  s-a făcut programat, dinadins, ca să fie șterse orice urme de normalitate, ca să se facă loc tropotului unui timp plin de agitație indiferență, graba ,și egoism … Ce au început comuniștii definitivează cu mare succes ,,oamenii noi „, această combinație de ”nu se știe” ce, cu dispreț, grabă, minciună și vulgaritate (Raluca Z.)

–  O  stradă din acele timpuri, dispărută  sub  buldozerele comunismului, strada Pelerinilor (foto 1) . „Oricît ar fi fost încă lipsit de maturitate, dacă s-ar fi păstrat, Bucureştii ar fi ajuns să aibă un caracter propriu, pitoresc, ar fi devenit un fel de Nurnberg; am preferat să ne modernizăm, banalizîndu-ne,  maimuţărind Apusul”. (Henri Stahl)

– În 1990 când venise Silviu Brucan în Cluj pentru o lansare de carte, când mi-a venit rândul la autograf, l-am întrebat: „De ce v-aţi schimat numele din Bruckner în Brucan? S-a înroşit, nu a răspuns nimic. „Următorul vă rog…” ….. În privinţa frumosului din trecut, mă întreb cum va fi peste încă o sută de ani… (Aurel C.)

–  Că România Regală fu un eșec din rea guvernare și că fericirea ne-a dat-o Brucan, întâi cu Dej, apoi cu Iliescu, e la modă printre universitarii debutanți. (Camelian P.)

– Cronicarii, Domnii Moldovei, Junimea, Eminescu, refugiul eroic, …. Brucan ne-a răcorit nițel din elucubrațiile noastre, că era detașat și cinic, dar tot noi simțim spiritul sfânt al românismului, așa pseudocivilizat, dar plin de doruri! ( Adrian A.)

–  Adevărat  Maestre ! M-am născut imediat după război, într-un oraș din Transilvania (Turda), unde am trăit acea civilizație  a bunului simț, a respectului, a vieții liniștite și bonome. Din fericire construcțiile  comunismului  nu au distrus vechiul centru al orașului, cartierele de blocuri s-au ridicat în afara orașului  vechi. Este  o încântare să  te  plimbi prin acest oraș  și  să admiri frumusețile  trecutului, simți că ești în alt timp, doar oamenii s-au schimbat. (Angela C.)

–  Bine, întrebarea mea (obraznică, îmi  asum) e:  din ce model de civilizație  provenea Silviu Brucan? Ce valoare adaugată avea omul ăsta ca să revendice că a înteles civilizația  romănească? ”Let me guess – bolșevic fait neant”, vânzator de  distopii sinistre. Și nu, nu e o aluzie la etnia lui, aceea e în multe  feluri  respectabilă. Comuniștii nu vorbesc și nu pricep decât o singură  limba. A crescut prea mult  în aceea ca să  poată să fie recuperat…

– Nostalgia trecutului e firească. Fiecare o resimte. Prezentul ne cere însă o abordare pragmatică şi o mobilitate occidentală. În perioada când pe Magheru se montau acele superbe capace de canal, România era  doar 1,5 la sută  canalizată. În  târgurile  de provincie, noroaiele erau la ele acasă. Iar la ţară şi latrina era un lux. Lentoarea de care vorbiţi e încă prezentă în Balcani şi are străvechi legături levantine. De aceea, aproape orice clasament UE se încheie invariabil cu România şi Bulgaria… (Valeriu B.)