A

 

 

A trage-n perdea cu ochii, privire,

a fi vinovat de suflet prea mult,

a nu-ngădui ca toți să se mire

că nu ți-a rămas nimic din tumult.

 

 

 

A face-n neant cetate de pază

și-a pune-n ferestre anunț că o vinzi,

a crede în lămpi ce veșnic filează,

a crede-n argint că zace-n oglinzi.

 

 

 

A ști că nimic din ce-a fost să ardă

nu arde acum, la vreme de ploi,

în somn a striga chirurgul de gardă

să-mpartă prin foc întregul la doi.

 

 

 

A fi călător pe unde nu-i voie,

a fi amendat pe sens interzis,

a-i da un ocean de lacrimi lui Noe,

a trece și a rămâne în vis.

 

 

 

A nu ști de fapt pe unde ți-e casa,

a fi peste tot fiind nicăieri,

a reântrupa pe Cenușăreasa

când focul ce-ai fost n-ai cui să-l mai ceri.

 

 

 

A nu mai vedea femeia iubită

când tonuri de mov se-amestecă-n cer,

a fi un copac, când frunze se-agită

și dreptul la somn prin moarte și-l cer.        Versuri de  Mirel Surugiu  Rotaru, Slănic Moldova