MINUTUL  DE   CULOARE   ȘI  EMOȚIE

BRAȘOV

Gânduri  după  Festivitatea de  premiere a  Campionatului European și cel Mondial de  Poezie, 2021

Poetul, câteodată, sădește imaginar o mie și unu de gânduri, călătorii în labirinturi stăpânite de voci ce ademenesc spre a crea și ști cum iubi și slăvi CUVÂNTUL, labirinturi din care nu ar mai dori să iasă niciodată. Poetul știe a zugrăvi și mesteșugi sentimentele, iubirea, bucuria, fericirea, durerea și tristețea, cu penelul sufletului, precum mateloții speranța, odată cu mesajul din sticla ce plutește spre zările infinitului, pe valurile zbuciumate ale mărilor și oceanelor.

Câteodată, sădește copaci pe mici petice de pământ răvășit de mirosul proaspăt al ploii, la umbra cărora se odihnește, dar nu înainte de  a-i boteza cu duioșie, pe toți, cu numele semenilor dragi, plecați în împărății neștiute de pământeni. Îi botează cu ierburi de leac și busuioc cu miros de cuișoare ce-și răspândește cele mai suave arome, apoi își destăinuie fericirea și suferința așteptând mângâierea, atingerea trupului cu ramurile încărcate cu frunze și flori ce atârnă ca niște liane salvatoare în caz că, în nebunia lui dorește a se oglindi în fântâni fără apă.

Poetul ridică norii ce umbresc seninătatea omului ce se lasă copleșit de tristețe. Îl înconjoară cu versuri, cu poeme închinate anume, temple zidite din cuvinte înțelepte, ca dovezi de iubire.

Poetul cântă cu sfințenie, înălțându-și brațele către cer în rugăciune pentru pace și fericire. Se așează la masă cu Dumnezeu și bea din pocalul cu agheasmă în schimbul ofrandei aduse, versul și cântecul, vălul care ascunde taina inimii și mâna celui care îl ridică cu mare grijă.

Poetul nu are timp, dar are răbdarea și încrederea de a scoate la lumină din locul tăcerii și misterelor, cele mai profunde simțăminte și sentimente, dar mereu cu neliniștea pentru ziua de maine: dacă totul a fost o vrajă!?. Poetul știe să facă negoț cu mătăsuri de cuvinte, își țese singur pânza din razele zilei, din ramuri de copaci, din sunetul dangătului de clopot, din privirea copilului născut din flori, chipul, cosițele împletite precum spicul grâului și slăbiciunea fecioarei căzute în patima amorului, scânteia ce aprinde focul, dulcele gungurit al păsărilor ce se giugiulesc în cuiburile lor…și țese poetul și tot țese chiar ajuns în pragul bătrâneții, țese până nu o să mai vadă albastrul cernelii, culoarea unicului său strai. Poetul nu primește mângâieri, el le dăruiește îndemnat de instinctul său, unica sa moștenire primită la naștere de la ursitoarele vieții, bogăția de a dărui chiar și celui ce nu înțelege, nu știe a prețui și valorifica însemnătatea graiului. Dar el dăruiește, poetul dăruiește necontenit, câteodată mulțumindu-i-se, de multe ori hulit de parcă ar fi fost el unicul hoț de cărți cu cuvinte mai mult sau mai puțin citite. El le-a adunat și șters de praf cu pămătufuri făcute din speranțe, că, într-o zi, într-o noapte, un adevărat hoț de cărți, îi va fura măcar una, una oarecare, să o ascundă în sân, să se lase vrăjit, învăluindu-se în țesătura fin creată într-o viață de om, de un OM.

Până atunci, dăruiește toată truda sa, cuvintele din neliniștea furtunilor, fiindcă este destul de bogat și nobil ca să își jertfească tot ce are mai de preț, ca apoi să moară la picioarele tale.  Omule, iubește poetul!         Ionica Bandrabur, Slănic Moldova