UN   ARTICOL  DE  PROF.  ARISTOTEL  PILIPĂUȚEANU

Nu chiar un album în sens generic, deoarece intențiile  exhaustive prin bunăvoință ale celei care s-a ocupat de editare, Maria Axinte – Buciumi, nu  s-au concretizat într-o apariție tipică, proprie Editurii ”Meridiane” de altădată, care se axa pe viețile pictorilor celebri. A rezultat în schimb un minunat volum de sinteză, excelent orchestrat sub aspectul structurii, al distribuției textelor și mai ales al intervențiilor discrete dar inspirate din partea editoarei. Volumul incubă un efort considerabil, dacă ținem cont  că s-au colecționat și  colaționat absolut toate textele păstrate, s-a stabilit locul lor pe criterii tematice și cronologice, pe genuri și specii și s-au redat în facsimil cele inedite pentru un plus de probitate.

Este vorba de ”Vicențiu Octavian Ghioldum. Album memorial”, Editura ”Karta”, Onești 2020. Argumentul  temeinic al apariției îl reprezenta constatarea pe care Maria Axinte – Buciumi  o făcea cândva în ”Onești Expres” (24 noiembrie 2015): ”Nu știu dacă își mai aduce  cineva aminte de Vicențiu Ghioldum, personaj controversat în perioada comunistă”, poet care ”nu era ușor de pătruns. El trebuia descifrat”. Datele seci ale biografiei nu spun mare lucru. S-a născut în comuna Onești la 9aprilie 1944, (crunte bombardamente la București), a fost trecut în scripte  la 15 aprilie, a trăit până la  11 iunie  1995, când, după o îngrozitoare maladie, a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cașin. Însă pentru cei care l-au cunoscut poetul de legendă al Oneștiului are altă dimensiune, plină de semnificații. Este ceea ce demonstrează lucrarea de care ne ocupăm, lucrare deschisă printr-o fotografie – document.  Poetul, ușor surâzător, într-o ținută vestimentară impecabilă, obișnuită lui, stând lângă dreptele ziduri  ale unei mănăstiri, la fel de încrezător în trăinicia principiilor sale. Principii incompatibile  cu epoca pe care  o radiografiază în poemul  emblemă ”A fi contemporan”;  caracterizând-o exact: Sisif și piatra (”Cumplite tragedii / personale ori colective , / mari cataclisme, de  neocolit, / naturale sau provocate, / trăit-am , / nu ca martor, ci odată cu ele”). Drama integrală a unei vieți poate fi restrânsă în doar două versuri: ”Am tras la zaruri Eternitatea, / dar nu am rămas”. În alt poem, ”Punțile adevărului”, Vicențiu Ghioldum își conturează mai ferm poziția, aflată în  răspăr cu fluxul epocii. Nu-l încântă deloc nici ”cel mai mare șantier al socialismului din România”, nici melodiile adolescenței sale, gen ”Răsună valea” ori ”Macarale”, nici ”cazarma / Una bine chibzuită, cu sodă, polimeri și altele”. El  deplânge distrugerea totală a unei tradiții istorice, veghind în  rugul amintirii, însoțit doar de ”lacrima grea a Perchiului” (deal pitoresc din marginea orașului).

Într-o poezie intitulată chiar ”Onești” respinge de asemenea viziunea idilică. Pentru  el este orașul ”fără gări de pornire / cu datorii la țigări / și la cimitire”, orașul în care ”nimeni nu-mi spune dumneavoastră”. O succintă dar sugestivă biografie este  însoțită de fotografiile păstrate:tatăl preot, mama învățătoare, două surori și un frate, Vicențiu elev la Liceul ”Andrei Șaguna”,  exmatriculat după doi ani pe motive de dosar (preotul aderase la politica  Guvernului Goga – Cuza), liceul seral la Onești, activități culturale în același oraș,  semnele bolii care avea să-l doboare. Unele reconstituiri ale Mariei Axinte – Buciumi stimulează memoria sau imaginația: ”Nu admitea nimănui să-i citească în public poeziile sale. Atunci când se întâmpla, el devenea ironic,  sarcastic chiar. El nu citea poeziile sale, el le interpreta prin ritm și intonație, mai puțin prin gesturi. Avea un anumit fel de a ține carnețelul în mâna stângă, la  înălțime moderată,iar cu mâna dreaptă reda cadența. În acest fel ieșeau la iveală anumite subtilități și impresia era covârșitoare”.

Semnale în bernă

Partea substanțială a creației lui Vicențiu Ghioldum și deci a cărții o reprezintă poeziile. Editoarea le grupează cumva tematic, în câteva cicluri. Selecția este personală și subiectivă. Spre exemplu, ciclul ”Oaza posibilă” nu se idendifică cu volumul similar (pe care l-am comentat  pe site-ul ”Amprenta de Onești” la 2 octombrie 2020). Primul grupaj, ”Odată cu vârsta aceleiași ploi” include  tematic poeme  bazate pe o stare de  profundă neliniște: ”Luați-mă  iar printre voi, / să vă spun despre soare /  și moarte…”, ”Somnul zăpezilor  năruie noaptea” în vreme ce ”pagina albă arde ca jarul”. Obsesiile înăbușă peisajul ”amăgind  asfințitul cu neîntoarcerea”. Ecourile poeziei barbiene, foarte prizate în  epocă, sunt impregnate de  conotații particulare: ”Ca Riga Dan în jocul lui secund / cu ghearele în propria-mi eroare, / înalț la Isarlâk spânzurători /  trecând dintr-o  eroare –ntr-o teroare”. Câte un distih șochează prin concentrare  și profunzime: ”Rămân Golgotă / între oameni și timp…” Uneori, eul liric nu se mai  consideră, la modul egolatru, un însingurat, un exclus social. Drama lui este și drama gloatei inconștiente: ”Vai nu vă dați seama  de asta . / M-am  sinucis odată cu voi /  purtându-ne gândul și suflet / și  țeasta-n același noroi”. Ludicul însuși  capătă nuanțe de tragism  ca în aparent inofensiva  ”Baladă”: ”Baladă color patru foi /  cu trei carate de noroi” ; ”Baladă-n două  roluri mici /  baladă – bal, baladă – bici” ; ”Pandora  își încuie lada /  și ne rămâne doar balada”. Alteori, versurile capătă caracter dramatic, se încifrează aproape enigmatic, dând  naștere, printr-o calitate a  poeziei superioare, la multiple interpretări: ”Convoiul învinșilor… /  Primul poartă un suflet / în formă de șiș”. Cu ”propriul craniu / vas de jertfă”, poetul trece prin viață  căutând, formal și ironic, explicații pe care  știe că nu le va primi niciodată. Următorul ciclu, ”Poema iernilor de vis” abordează  teama de prozaic, de pierdere în banalitate, într-o lume  care nu poate să  înțeleagă zbaterea lăutrică a poetului cu ”cercul din tâmple prea strâns”. Domină incertitudinea și jaloanele se dovedesc iluzorii. Împletirea de năzuință și exasperare duce la o stare  indicibilă, dar poetul stăruie să-i găsească expresia:”tăiș de aprilie, de apă a sâmbetei – /  curgând înspre  vinerea somnului”. ”Oaza posibilă”, titlul  altui ciclu este desigur locul dorit  protector, dar coordonatele sale se dovedesc paradoxale;”poetul acceptă cu groază / Cum Calea Lactee se-nfundă”, într-un cer devenit o temniță fără sens. Aici figurează și una dintre cele mai reușite piese, ”Dans”,  remarcabilă perin ritmicitate și încărcătură emoțională:”Purtăm în suflet tangouri celebre / și fire de gheață printre vertebre // Dansam dureros, elegant și timid / dansam într-un spațiu trecut  și perfid…” Ironia este copleșitoare prin  marasm: ”Și totul e bine și aproape postum”.

Celelalte cicluri, ”În arena interzisă”, ”Tentativa de salvare”, ”Starea vremii” conturează și mai ferm starea poetică marcată de anxietate, dezamăgire,  perspectivă sumbră: ”Vai stelele / nu-s decât guri de tun / îndreptate spre Terra”; ”Și în clipa când  steaua, steaua îmi părea căruntă / Mă trezi o mioriță, pregătindu-mă de nuntă”. O poziție aparte  în arealul prezenței lirice  ocupă un amplu poem intitulat ”Câinele Phoenix”, alcătuit din 10 secvențe. Elemente de coșmar se nasc din reziduuri ale realității preluate în viziuni hiperbolice. Un toboșar  cu ”glasul de păcură” face anunțuri apocaliptice. Câini bolnavi de pojar (vezi și simbolistica viselor) mârâie amenințător. Voci  paralele îndeamnă la omucidere. În totul, o atmosferă suprasaturată de cinism și oribil, transfigurând degringolada sufletească a eului în speciale circumstanțe. În fine, singura poezie patriotică, ”Un colț de Europa”, a cărei  existență în universul lui Vicențiu Ghioldum ar necesita un complicat demers  explicativ, depășește  poncifele epocii. Sinceritatea trăirii  este evidentă: ”îmi vor păzi mormântul / un dac și o romană cu securea. // O, colț de Europă adânc înfiptă-n noi, / Dar dacă azi ar fi să-mi calce țara / Chem Marea Neagră înapoi”.

Putem declanșa o întreagă discuție cu privire la devoalarea unor poeme mai puțin realizate artistic, a unor eboșe,  a unor fragmente disparate ori aflate  în  neconvingătoare  incipiență. Să ne mulțumim însă  cu argumentul că, pentru a salva memoria poetului, s-a găsit de cuviință  ca orice rând și gând risipit să fie  concretizat în literă tipărită.  Poate fi aceasta și o posibilă oportunitate de a contura mai pregnant  complexitatea eului poetic.

Nimeni nu-și uită istoria!

Una dintre surprizele  acestei ediții o constituie tentativa lui Vicențiu Ghioldum de a ieși din aria poeziei printr-un studiu despre  domnitorul Gheorghe  Ștefan și, cine ar fi crezut, o …piesă de teatru.”Dispariția lui Gheorghe Ștefan Voievod”, apoteoză la o temeinică  documentare, dar și la sentimentul  de mândrie că trecerea a trei veacuri de istorie n-a erodat zidurile ctitoriei de la Mănăstirea Cașin și nici amintirea  anilor de glorie. Personalitate cu acut simț politic, posesorul unei capacități  native de a jongla cu  arta compromisului, maestru în calcularea loviturilor decisive, Gheorghe Ștefan își câștigă notorietatea pe parcursul domniei lui Vasile Lupu, căruia îi  va urma  la tron în următorii cinci ani. Urmează apoi  peregrinări zadarnice pe la curțile europene pentru redobândirea domniei. La capătul unei vieți zbuciumate, trupul îi va fi înhumat la Mănăstirea Cașin. Toate acestea sunt analizate de Vicențiu Ghioldum cu lux de amănunte, într-un stil  sobru, propriu unei lucrări științifice.

”Pribeagul” (dramă istorică în șase tablouri) reia avatarurile existenței lui Gheorghe Ștefan. Dramaturgul vizează  un spectacol non – stop, fără culise. Personajele istorice sunt însoțite de Măști (fără număr) și de Ion Bufonul (fără vârstă). Domnul, aflat la  capătul unei existențe epuizante, se simte slăbit, incapabil de noi elanuri. În acest sens este sugestiv dansul morții interpretat de Măști și inspirat din folclorul vrâncean. Este utilizat procedeul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea  din ”Apus de soare”. Bătrân, sărac, bolnav, Gheorghe Ștefan se confesează în replici trenante  contesei Ștefana Mihailova, o ultimă iubire. Rememorează evenimentele trecutului în căutarea unui  raport de cauzalitate. În centrul reflecțiilor stă eroarea fatală de a participa  la o alianță lipsită de noroc, având ca urmare pierderea tronului. Circumstanța este ilustrată coregrafic printr-un ”dans al săbiilor, al topoarelor. Balet perfid”. Finalul se vrea dramatic, preluând  din creația poetică imnul bradului, parafrază a cunoscutului cântec de Crăciun. Fără virtuți artistice deosebite, piesa a fost  scrisă  probabil pentru formația de teatru a Casei de Cultură, dar n-a văzut  luminile rampei  niciodată.

Din  paginația generală a cărții, un sfert îl reprezintă facsimilele care reproduc piesa de teatru și poemele inedite. Explicația unei asemenea risipe de hârtie ar consta în teama editoarei de eventuale suspiciuni. Lucrarea se încheie cu o bibliografie ce însumează titluri de reviste în care au fost publicate  unele poezii ale lui Vicențiu Ghioldum. Alcătuit cu o patetică iubire  pentru creația poetului, albumul nu este  numai  un act de necesară restituire, dar mai ales unul de recunoștință, mai prețios decât zece festivități religioase de comemorare, acum când, incredibil, au trecut peste 75 de ani de la   nașterea acestui veritabil talent oneștean și 25 de ani de la dispariția lui prematură.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești