„Binecuvântat este omul care nu se aşteaptă la nimic, căci el nu va fi niciodată dezamăgit.” (Alexander Pope)

CU  BRICUL   MIRCEA

În anii aceia, regretatul regizor Mircea Mureşan filma serialul TV „Toate pânzele sus”, ecranizare după superbul roman al lui Radu Tudoran. Eu, care lucram vara pe litoral, ştiam unde se filmează şi uneori mergeam pe acolo să mă salut cu echipa şi cu artiştii şi, Doamne, mă bucuram să mă revăd cu fiecare. Ion Besoiu fusese însurat cu o fostă colegă a mea de clasă, iar cu Jean Constantin am o amintire de excepţie. Lângă sala Teatrului Fantasio din Constanţa – care niciodată nu trebuia desfiinţat – funcţiona acum 45 de ani o grădină de vară unde seara, în aer liber, se ţineau spectacole pe toată perioada sezonului estival. Eu colaboram cu Fantasio, cântam din creaţia maestrului Aurel Manolache, compozitor şi director al teatrului şi cântam în general vara, la mare, într‑unul din multele localuri deschise până dimineaţa la 5! Ţin să precizez că noi, tinerii solişti, eram plătiţi cu 150 de lei pe seară, ceea ce era extrem de puţin. Eram cazaţi în nişte hrube igrasiate la demisol sau chiar subsol dacă hotelul avea aşa ceva, hrube care eventual fuseseră refuzate de către vreun ospătar şi primeam maximum o ciorbă lungă, pe gratis, la prânz. Era să uit: şi o felie de pâine! Nu exista televizor în „cameră”, iar baia era de obicei pe culoar, împreună cu closetul, dar eram tineri şi eram la mare. Cine avea nevoie de confort?!

Într‑una din seri, imediat ce am ajuns la cabinele Teatrului Fantasio, am aflat că era ziua lui Jean Constantin, împlinea 50 de ani şi fiecare coleg din teatru se gândea ce fel de surpriză să‑i facă. Majoritatea bărbaţilor cumpăraseră pentru el băuturi, deşi Jean nu era băutor, fetele‑i cumpăraseră ciocolate, deşi Jean nu mânca dulciuri şi câteva soliste‑i luaseră seturi de cravate cu batistă deşi el nu purta cravate! Una din cabiniere‑i făcuse ceva de mâncare să ducă „acasă” şi cred că a fost cea mai inspirată dintre noi, deşi, după o asemenea ocazie s‑a coborât la barul hotelului Continental din centrul Constanţei care avea restaurant şi bar de noapte cu orchestră, balet, solişti, gaşcă, atmosferă, ţigări străine, băuturi adevărate, gheaţă şi lămâi, în special parfum de epocă bună. Hotel demolat din păcate absolut degeaba, după Revoluţie. Eu, care nu ştiam că era ziua lui Jean, nu‑i cumpărasem nimic şi nici nu mai aveam timp să caut un cadou, se bătuse deja gongul. Toţi l‑am iubit pe Jean Constantin pentru că în realitate era la fel de drăguţ ca persoană ca şi umorul pe care îl juca. O dulceaţă de băiat. Deci tocmai eu care îl admiram şi îl preţuiam enorm, nu aveam să‑i fac nici un fel de cadou? Nu se putea aşa ceva. Tot spectacolul m‑am gândit, m‑am răzgândit şi în fine mi‑a venit o idee. La final de spectacol, era obiceiul să iasă toată distribuţia la aplauze, să se aşeze în linie şi să înainteze către spectatorii care nu o dată aplaudau în picioare. Apoi urmau plecăciunile şi se primeau flori.

În loc să ies la marele final de spectacol alături de colegii mei, eu ajutată de o cabinieră m‑am deghizat în femeie de serviciu, am legat pe frunte o basma, am îmbrăcat un halat albastru şi am făcut rost de o mătură cu coadă. Când, în fine, toată linia de artişti era întinsă de la o latură la cealaltă a scenei şi publicul a început să aplaude, eu am apărut prin faţa artiştilor fluierând şi măturând cu toată seriozitatea. S‑au dat coate, maestrul Manolache s‑a supărat, băieţii din orchestră se ridicau în picioare să vadă mai bine printre artişti, publicul nu ştia ce să facă cu aplauzele, toată lumea a avut o clipă de derută. Cineva chiar a ridicat vocea „Daţi, mă, afară idioata, cine mama ei a lăsat‑o să măture înainte de final?!” Mie‑mi venea să râd, dar mă ţineam serioasă. Când am ajuns în dreptul lui Jean, care bănuia el că undeva trebuie să fie o poantă, mi‑am smuls basmaua şi halatul de pe mine şi i‑am sărit de gât! În acel moment toată lumea a început să râdă, orchestra i‑a cântat Mulţi Ani Trăiască şi dă‑i pupături şi îmbrăţişări! Mulţi ani după asta, de câte ori ne întâlneam la vreo filmare, Jean îmi spunea cu un „reproş” plin de bucurie „Mi‑ai făcut‑o de ziua mea, zgubilina! Bravo”!

În breaslă eram în general prieteni între noi, cu toţii. Se mai înfiripa câte un amor, se mai supărau unii cu alţii, dar se ţinea ighemoniconul artistic, gaşca era unită. Nu se spălau rufele în public. Şi era bine aşa. Lăsai iluzia că se poate să fie şi frumos, chiar dacă uneori era vopsit gardul doar pe‑afară.

Eu aşa îmi aduc aminte, aşa vă povestesc.

Deci Mircea Mureşan filma mult la mare, pe mare pe splendidul velier Bricul Mircea, nava şcoală a tinerilor cadeţi.

Construit din metal la Hamburg şi lansat la apă în 1938, Bricul Mircea este un vas alb cu pânze albe agăţate de trei catarge, ultimul din seria de 4 veliere câte au fost iniţial făcute şi poartă numele legendarului domnitor Mircea cel Bătrân. Poate adăposti 23 de marinari, a făcut de multe ori înconjurul lumii şi mă bucur din inimă că a supravieţuit Revoluţiei din 1989 şi în general, României!

Într‑una din zilele de vară, regizorul Mircea Mureşan a lansat o invitaţie printre artişti: să facem o plimbare cu Bricul Mircea în larg, toată ziua. Singura atenţionare a fost să ne aducem mâncare şi băutură fiindcă pe vas nu există decât o minusculă bucătărie şi nu era nimeni obligat să gătească pentru 30 de nebuni zgomotoşi. Corabia era trasă undeva în portul din Constanţa. Când toată gaşca s‑a adunat pe chei, fiecare dintre noi avea mâinile pline de sacoşe, pungi şi pachete, ziceai că plecăm în deportare, ferească Dumnezeu! Dintre artiştii care au fost invitaţi în acea zi pe mare îi numesc pe compozitorul Ion Cristinoiu, autorul unui număr impresionant de şlagăre, între care „Ce mică e Vacanţa Mare” şi frumosul vals „Care dintre noi oare”. Era cu noi interpretul şi textierul Mihai Dumbravă, autorul celebrului text „Opriţi timpul” şi mai era cu noi Doina Badea, posesoarea uneia dintre cele mai spectaculoase voci pe care le‑am avut în muzica uşoară. Cristinoiu a murit de ciroză, deşi nu a băut niciodată mai mult de un şpriţ, Mihai Dumbravă a murit în Germania, unde emigrase, iar Doina Badea a murit la cutremurul din 1977 în blocul de la Universitate unde s‑au prăpădit Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ. Toţi plecaţi demult la Domnul. Doina era înaltă, solidă şi sănătoasă, nu te aşteptai să i se facă rău de la tangajul vasului. A fost prima care a stat aplecată pe marginea vasului. Cristinoiu era micuţ de statură, cu ochelari de vedere, cu părul blond roşcat şi plin de pistrui. Văzut dintr‑o parte părea cel mai firav, dar el nu a suferit. Dumbravă era un bărbat înalt şi zâmbăreţ, un băiat simpatic şi a făcut multe glume generale despre răul de pe vapor, până în momentul în care a plecat în spatele vaporului la pupa, să se „uşureze” şi el. Curând, probabil fiindcă am ajuns în larg, răul de mare a dispărut, iar micuţa noastră adunare s‑a reanimat.

Retrăiesc senzaţia aceea stranie de euforie absolut inconştientă de a fi încălecat pe o jumătate de coajă de nucă pentru a pleca în total necunoscut pe întinsul absolut pustiu al mării.

Ţărmul rămăsese undeva în zare, ca o pătură înfăşurată la o margine de pat, iar marea era întinsă ca aluatul bunicii mele pe feţe apretate de pernă, când se pregătea de prăjituri. Soarele se ţinea cu ambele mâini de cerul absolut senin, iar eu, cu gândul la istoria dubioasă a bietei noastre omeniri, îmi închipuiam cum o fi ieşit din mare zeul Oannes, străinul jumate om jumate peşte, undeva în Asiria antică, cum o fi dat el mâna cu băştinaşii de‑a ajuns la şeful tribului şi i‑a propus focul, roata, agricultura, arhitectura, scrisul, medicina, astronomia şi‑a devenit unul dintre zeii cei mari din Babilon. Aşa zice teoria vechilor vizitatori cosmici. Cu zei extratereştri sau fără, am avut o clipă de reculegere pentru fiecare amărât de pescar plecat pe mare cu o plasă, în speranţa că aduce acasă de mâncare, ajuns hrană la peşti… Mă gândeam la comorile atâtor generaţii de piraţi, cine ştie pe unde îngropate odată cu scufundarea oraşului Port Royal din Jamaica într‑o singură noapte în urma unui cutremur extraordinar… sau la civilizaţiile pierdute ale Americii de Sud, acelea despre care „profetul adormit al Americii”, vizionarul Edgar Cayce spunea că s‑au fondat din emigranţi atlanţi, aceia dintre ei care locuiau în vestul continentului Atlant şi s‑au salvat în noaptea catastrofalului cutremur şi a valurilor tsunami care au distrus Atlantida. Mă gândeam la exploratorul norvegian Thor Heyerdhal, care povestea într‑o carte prin anii 1950 cum a efectuat o călătorie de nebun, singur pe mare într‑o bărcuţă făcută din trestie de balsa. A plecat din Chile de pe malul Pacificului, spre Insula Paştelui, supranumită RapaNui sau Buricul Pământului. Povestea lui descrisă în cartea Kon Tiki, pe care încă o am acasă, a făcut înconjurul pământului fiindcă a navigat 3.500 de km şi a ajuns nevătămat ca să demonstreze că omul a călătorit întotdeauna, indiferent de ambarcaţie, neliniştit şi curios. O Minune şi mai mult, nu.

Se ştie că acea insulă despădurită adăposteşte în jur de 800 de statui gigantice, pe jumate îngropate, numite Moai, despre a căror construcţie sau autori nu se ştie absolut nimic, de vreme ce misterioasa scriere a vechilor localnici, rongo‑rongo, n‑a fost niciodată descifrată, aşa că a rămas misterioasă. Bineînţeles că şi acolo se presupune o mână extraterestră şi un destin nefericit care i‑ar fi izolat pe astronauţii străini de Pământ, prin vreun accident aviatic, tocmai în mijlocul Oceanului Pacific şi indiferent cât de înalte ar fi ridicat ei statuile, semnalele nu au fost probabil văzute, nu i‑a mai recuperat nimeni, iar ei se vor fi stins de mult de tot.

Colegii de pe velier începuseră să se agite, să desfacă sticle şi să foşnească hârtia pachetelor cu mâncare ca semn că în viaţă toată poezia se reduce până la urmă la un adevăr foarte domestic: ni se făcuse foame. Eu aveam în pachete două găini prăjite.

M‑am gândit că mi‑ar trebui o farfurie să desfac şi să dezosez găinile, să le pun la tava comună care se arăta foarte gustoasă pe masa de pe punte. Când am intrat în bucătărioara micuţă dinspre pupă ca să cer farfuria necesară, am zărit pe măsuţă o crăticioară înaltă în care să fi fost la un kil de mâncărică de fasole boabe. Unul dintre marinarii retraşi cu mult bun‑simţ departe de gaşca hăhăită de pe navă, a văzut ochii mei pofticioşi, mi‑a dat o lingură de lemn şi m‑a invitat să gust: o nebunie de iahnie. Aşa că ce m‑am gândit eu: „Băieţi, facem aşa, eu vă dau vouă o găină prăjită şi vă invit să mâncaţi alături de noi”. „Vai, doamnă, dar nu se poate” „Ba da, am replicat eu, fiindcă voi îmi daţi mie la schimb, fasolica. Eu am mai mâncat găină prăjită, iar voi aţi mai mâncat fasole boabe. Azi schimbăm, bine?” şi până să zică ei ceva, eu am ieşit glorioasă cu crăticioara pe punte, s‑o pun în faţa mea şi să mă înfrupt din iahnie. Greşeală mare! Toate furculiţele, lingurile sau cuţitele, inclusiv nişte coji de pâine s‑au adâncit în iahnia mea de nu mi‑a mai rămas decât o porţioară pe fundul oalei!

Cu ce plăcere mi-amintesc de acea zi deosebită pe Bricul Mircea ! Şi ce înseamnă tinereţea domnilor! După ce ne‑a legănat marea o zi întreagă, ajunşi înapoi la Constanţa, o parte dintre noi ne‑am dus la Barul Melody din Mamaia să dansăm. Programul ţinea până dimineaţa! În zori, care încă nu aveam somn, coboram pe plajă unde un chelner al barului venea cu o tavă mare plină cu merdenele fierbinţi! Nu ne deranja nimeni iar unii dintre noi făceam baie în marea răcoroasă în lumina răsăritului de soare! Profitam de libertatea de pe Litoral, fiindcă la Bucureşti lucrurile erau mult mai stricte.

Privind cu nostalgie înapoi, mă gândesc: probabil că în faţa Eternităţii, viaţa noastră este exact ca plimbarea mea cu Bricul Mircea: o zi pe mare!       ”Zgubilina”  Corina Chiriac (Din volumul ”Minuni trăite”, care a fost lansat recent  și la Bacău)