Se împlinesc în aceste zile 220 de ani de la nașterea lui Nikolaus Lenau (un important poet romantic despre care Enciclopedia Britannica scrie că ”o moștenire  i-a permis să se dedice scrisului… a rupt mai multe logodne și a avut o dezastruoasă experiență în urma unei emigrări, de un an, în Statele Unite ale Americii) ” și 12 ani de la trecerea în eternitate a poetului Adrian Păunescu. În locul nașterii sale, la Copăceni (în raionul Sângerei, din Republica Moldova), azi a fost o zi în care ”bustul Marelui Păunescu a fost acoperit cu florile memoriei”. Menționăm că  în frumosul sat de peste Prut Gimnaziul din localitate poartă numele ”Adrian Păunescu” iar în fiecare toamnă, la început de octombrie aici are loc Festivalul Internațional  de muzică folk ”Galbenă gutuie”.

Cum spun frații noștri basarabeni ”de 12 ani această personalitate nu mai este printre noi, însă opera sa dăinuiește în fiecare suflet, în fiecare casă, în fiecare vers rostit cu drag”. Și pentru că ”tot ce  a promovat EL trăiește și azi”, prezentăm două  din poeziile sale  mai puțin  cunoscute.

 

VIOLONIST

 

 

Venisem dintr-un codru şi mai mare

Şi nu găseam motive să mă tem

Că prin halucinant desfrâu de lemn

Nu voi găsi spre lume o cărare.

 

 

Şi, totuşi, ce-ncâlceală, ce blestem,

Se rătăcise urma de intrare

Şi întunericul părea că moare

Dar am văzut că nu ne mai vedem.

 

 

Se auzeau lemnari veniţi să fure,

Cerbi somnambuli treceau către izvor,

Iar eu, în limpezimea tuturor,

Cu mâinile ca două flăcări pure.

 

 

Orbecăiam în taina nopții lor

Şi vuiet dam. Că deveneam pădure.       Versuri de Adrian Păunescu (2/3 ianuarie 1988)

 

 

STANĂ   DE  PIATRĂ

 

 

E absurd, e nedrept, e ciudat, e urât,

Marea bate în țărm, cerul bate în ochi,

Parcă suntem cuprinși de un fel de deochi,

Nu pot face un pas. Te iubesc și atât.

 

 

Aș putea să ajung într-un timp și-ntr-un loc,

Unde știu că poți fi și că suferi cumplit,

Aș putea testament sau scrisori să-ți trimit,

Sau să vin să vă pun, plin de dragoste, foc.

 

 

Parcă sunt blestemat, parcă nu am puteri,

Consternat, retrăiesc tot ce e și ce-a fost,

Nu mai știu dacă vrei să și fac tot ce-mi ceri,

Să te las să te pierzi într-un trist adăpost.

 

 

Nu mai știu ce e azi, nu mai știu ce-a fost ieri,

Despre mâine nu cred că mai are vreun rost.           Versuri de Adrian Păunescu (21 ianuarie 2008)